Opinie • Crimă dar nu şi pedeapsă

Există un exces al justiţiei şi o insuficienţă a justiţiei. Dacă cel dintâi ilustrează o pedanterie a legii, un formalism al hipercivilizaţiei, cea de-a doua constituie hotărât o ieşire din sfera civilizaţiei, o manifestare deplorabilă a primitivităţii. Am înregistrat zilele trecute un caz al unei justiţii excesive: întemniţarea regizorului Roman Polanski, un mit al artei cinematografice, actualmente cetăţean francez, de către autorităţile elveţiene pentru un păcat săvârşit cu peste trei decenii în urmă, spre a fi extrădat Statelor Unite, din motive se pare legate în principal de politica financiară a ţării cantoanelor. Previzibilele proteste internaţionale s-au izbit de invocarea zeiţei cu ochii legaţi ce nu admite excepţii. Cu puţin timp în urmă a avut loc în România decesul generalului de Securitate Nicolae Pleşiţă. Personaj emblematic al fărădelegilor regimului comunist, acesta a trăit netulburat, beneficiind până în ultima zi de viaţă de o pensie copioasă. SRI, aşa “democratizat” cum îi convine a se recomanda, i-a acoperit cu pulpana sa eficientă existenţa ca şi moartea. După câteva luni petrecute într-un spital al numitului serviciu, simandicosul torţionar a avut parte de-o înmormântare la Curtea de Argeş, care, după cum remarca cineva, a adus, fie şi vag, a funeralii regale, accesul presei la ceremonial fiind interzis de agenţi ai unui serviciu ocult (fie nemijlocit ai SRI, fie acţionând cu acordul acestuia). Primul gând ce ne vine în minte în faţa acestui eveniment este inevitabil cel referitor la continuitatea sceleratului duh comunist. Ce rost a avut teatrala condamnare a comunismului oficiată de la tribuna Parlamentului de către Traian Băsescu decât cel de-a monta o diversiune? Mai grav decât ineficienţa, “gratuitatea” actului cu pricina pe care am putea-o consemna la o primă privire, avem a face cu o manevră de protejare a unei categorii de responsabili ai puterii totalitare. Ins cu un trecut tulbure (foarte limpede se desprinde în orice caz postura d-sale de, fie şi mic, nomenclaturist, detaşat în străinătate înainte de ‘89), Băsescu îşi vădeşte în acest fel solidaritatea cu cei implicaţi în funcţionarea aparatului represiv comunist. Sub perdeaua fumigenă a condamnării comunismului, prezidentul în vigoare ocroteşte interesele foştilor membri ai serviciilor secrete, unii ajunşi staruri ai lumii indigene a afacerilor. Grija plină de tandreţe pe care SRI i-a purtat-o lui Pleşiţă până la respiraţia sa finală şi după aceea, nu e oare multgrăitoare? Iar figura patibularului Pleşiţă marchează doar vârful aisbergului. Căci hălăduiesc între noi nenumăraţi exponenţi ai opresiunii sistemului antedecembrist, de la înalţi demnitari şi activişti la “cadrele de nădejde” ale poliţiei politice (de ce am socoti-o expirată?), de pe creştetul cărora nu s-a clintit nici un singur fir de păr. Legiune de galonaţi guşaţi de trai bun şi ticăloşie ce îndreaptă sfidătoare priviri asupra milioanelor de români aflaţi sub pragul sărăciei. Succesivele formaţiuni ale conducerii statului de după revoluţie n-au ezitat a le acorda nu doar un sprijin tacit ci şi promovări în înalte funcţii. Nu i-a cooptat tandemul Iliescu-Roman, în primul guvern ulterior răsturnării lui Ceauşescu, pe generalii-criminali Stănculescu şi Chiţac, nu l-a înălţat Adrian Năstase la rangul de consilier personal al primului ministru pe Ristea Priboi, colaborator apropiat al lui Pleşiţă, nu l-a decorat până şi Emil Constantinescu pe ex-comandantul penitenciarului de la Sighetu Marmaţiei, sinistrul Vasile Ciolpan? Lucrurile se leagă într-un lanţ de complicităţi ce urmăresc a menţine în picioare molohul comunist. Acesta e ţinut în viaţă nu numai, cum ar fi fost la urma urmei explicabil, printr-o respiraţie artificială operată de un grup restrâns de nostalgici, ci şi prin măsuri de protecţionism politic-administrativ care ofensează bunul simţ, care pun sub semnul îndoielii minimul program de asanare morală a societăţii româneşti, în absenţa căruia orice progres e periclitat.

Dar cine a fost acest Nicolae Pleşiţă, care, neîndoielnic, şi-a dat obştescul sfârşit neîncercat de vreo mustrare de cuget? Un tartor fără cusur al Securităţii, pornit pe drumul infamiilor încă de la vârsta de optsprezece ani, crescând în aprecierea superiorilor printr-o zeloasă participare la reprimarea mişcării de rezistenţă anticomunistă din munţi. Maestru al torturii şi asasinatelor. Alături de generalul Emil Macri, alt criminal etalat în primele zile după decembrie ca o figură “patriotică”, a condus, în vara 1977, înăbuşirea revoltei minerilor din Valea Jiului. Drept recompensă, s-a văzut avansat la gradul de general-locotenent cu care, ca şi cum toate ar fi fost bune şi frumoase, a ieşit la pensie în 1990. Uneori reconstituirea biografiei unui detracat nu e lipsită de noimă. Iată noianul de funcţii pe care le-a deţinut Pleşiţă: comandant al Şcolii de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, şef al mai multor structuri teritoriale ale Securităţii (Piteşti, Cluj, Vâlcea), şef al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii (1980-1984), şef al Direcţiei de Securitate şi Gardă (care avea misiunea de a-i păzi pe înalţii demnitari în frunte cu familia Ceauşescu), membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Dar culmea carierei acestui individ a înscris-o acţiunea împotriva disidenţilor români din Occident, care s-a lăsat cu un atentat asupra postului de radio Europa liberă. Proaspăt săltat la gradul de căpetenie a spionajului indigen, a dus la bun sfârşit tratativele cu faimosul terorist Carlos Şacalul spre a împlini dorinţa aprinsă a lui Ceauşescu de a-i anihila pe redactorii români ai postului de radio de la Munchen, nespus de incomod pentru dictatorul de la Bucureşti. Însă în timp ce Carlos Şacalul, cel ce-a plasat bomba la Europa liberă, execută, de mai bine de zece ani, condamnarea pe viaţă într-o închisoare din Franţa, colaboratorul său n-a suferit nici o pedeapsă. Serviciile secrete din România au evitat (la ordinul cui?) a scoate la lumină probele ce l-ar fi putut incrimina pe Pleşiţă pentru acte de terorism, astfel încât a rămas intangibil. Mai mult, în martie 2009, admirabila noastră justiţie l-a exonerat de orice vină în procesul penal privitor la atentatul din 21 februarie 1981, aplicând un cinic NUP pe dosarul său. Scandaloasa situaţie se complică şi mai mult din cauza unor implicaţii internaţionale. Bomba pusă de Carlos Şacalul, instrumentat de Pleşiţă, e drept că n-a explodat în incinta departamentului român, ci în al celui cehoslovac al Europei libere. În acel moment a intrat în acţiune Richard Cummings, şeful serviciului de securitate al Europei libere, care s-a străduit a-i descoperi pe atentatori, mergând multă vreme pe o pistă eronată, întrucât socotea că “băieţii răi” ar fi fost ofiţeri de la KGB. Cu doi ani în urmă,a anunţat însă că posedă documente din arhiva fostului Serviciu est-german STASI precum şi de la Serviciile secrete de la Budapesta care demonstrează implicarea Securităţii de la Bucureşti şi cârdăşia spionilor români cu Carlos. Richard Cummings dă în vileag totodată faptul că Serviciile de informare româneşti refuză a-i furniza documentele referitoare la acest caz: “informaţiile disponibile vin de la Procuratura germană care a demonstrat legătura dintre Pleşiţă, fostul şef al Departamentului de Informaţii Externe, şi atentate, dar Serviciul de Informaţii Externe nu a pus niciodată la dispoziţie aceste dosare”. Mai mult ca sigur probele solicitate se află actualmente sub sigiliul “secretelor de interes naţional”. Actualul prezident al ţării şi camarila sa veghează prin urmare ca ele să rămână ascunse, pentru ca vinovaţii să nu fie deranjaţi cu nimic, să poată părăsi existenţa terestră fără a plăti pentru crimele săvârşite, aidoma lui Pleşiţă. Încredinţaţi fiind că au omorât pe cine trebuia, aşa cum nu se da în lături a declara recentul răposat, care, atunci când i s-a pus întrebarea cum proceda cu “duşmanii poporului”, a răspuns fără clipire: “I-am ucis, bineînţeles. Asta făceam noi”.

Aşadar justiţia românească e în mare suferinţă. Ce sens are pretinsa condamnare a comunismului, dacă e menită a rămâne o simplă vocaliză a unui om nepotrivit aflat într-un loc nepotrivit? Ruşinoasa comportare a oficialităţilor noastre ce refuză dezvăluirea trecutului totalitar spre a-i feri de consecinţe pe cei responsabili, alcătuieşte umbra pe care acel trecut o aşterne asupra noastră, legându-ne de suprafeţele sale noroioase, stropite cu sânge, astfel cum iobagii erau legaţi de glie. Comparaţia poate părea prea aspră, dar realitatea ne-o impune. Incapabili a înainta pe calea autenticei democraţii cum s-ar fi cuvenit, ne vedem aserviţi, prin mijlocirea comunismului încă sub destule aspecte în fiinţă, unui soi de feudalism moral.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta