Opinie • Critica raţiunii… de partid

„Kritik der reinen Vernunft”, sau, mai pe româneşte, „Critica raţiunii pure”, este una dintre operele cele mai importante ale lui Immanuel Kant, în care cercetează bazele procesului de cunoaştere. Momentan, nedorind să facem o astfel de întreprindere, de o asemenea vastitate, va trebui să ne mulţumim – articol de ziar fiind – cu o temă mult mai arzătoare pentru fiecare dintre noi: critica raţiunii… de partid. Căci, din păcate, raţiunile de partid sunt cele care, în realitate, pun în mişcare pe cei ce, dacă nu dă Dumnezeu mai repejor, tot la patru ani odată – cu precizia anilor bisecţi! – vin ca să ne ceară să-i punem pe ei în fruntea bucatelor. Bineînţeles, raţiunile de partid îi fac, după ce sunt aleşi, să uite instantaneu promisiunile cu care au ajuns în vârful societăţii româneşti…

Până acum, după cum bine se cunoaşte, în ultimele două decenii am scos… peniţa la atac doar împotriva puterii, oricare a fost ea: pesedistă, liberală, penelistă… De data asta, voi face o excepţie: voi înţepa opoziţia, pentru că, în ultima perioadă, s-a cam lăsat pe tânjeală, că toată figuraţia pe care o face nu este, din păcate, decât de ochii lumii! Raţiune de partid? Desigur! Dar, cu noi, amărâţii de rând, cum rămâne?

Aşteptam de la P.S.D. – „ata ete”: e partidul numărul unu al opoziţiei, încep cu el… – ca, din scăderea brutală a P.D.-L. în opţiunile electoratului, la vreme de mari tăieri de venituri, salarii, sporuri, creşteri neruşinate (nu numai salariile şi sporurile şi pensiile pot fi neruşinate, ci şi creşterile, şi unii politicieni, şi…) de preţuri, accize, taxe, impozite, haraciuri, tributuri, introduceri de alte taxe noi, repet – aşteptam de la P.S.D. ca să fie beneficiarul unei hălci importante din înjumătăţirea procentelor portocalii, oricum: peste 50% din opţiunile electoratului. Când acolo, ce să vezi? Partidul care, în mod normal, ar fi trebuit să fie principalul avantajat al situaţiei, nu reuşeşte să treacă de 40% nici dacă-i dai… steroizi! Oare de ce?

Aşteptam ca, atunci când a fost vorba de scoaterea în stradă a sindicaliştilor, să fi suplimentat şi pesediştii cu vreo 2-300.000 de oameni măcar, din milioanele care pun, periodic, ştampila pe cei trei trandafiri. Nimic nelalocul său: până la urmă, P.S.D.-ul se revendică a fi un partid de stânga (centru-stânga, de fapt, că pentru a fi de stânga-ţi trebuie ălea de zicea Năstase că i-ar trebui inventariate…). Să înţelegem, oare, că domnul Ponta s-a speriat rău de dojenile doamnei (P)Alma – cum se ştie, specializată-n exagerări, ca să vorbesc frumos despre o „doamnă”… –, care l-a arătat cu degetul că e la originea mitingurilor sindicale? Parcă nu l-am auzit pe domnul Ponta răcnind ca Vadim la Băsescu, ci, subit, am sesizat c-a dispărut o codiţă, printre picioruşe, să nu fie călcată, cumva, la înghesuiala de la mitinguri… Raţiuni de partid? Siiigur că daaa… La tupeul răcnitorilor portocalii, domnul Ponta răspunde cu voce firavă, subţirică rău, abia auzită. Să fim cinstiţi, Mama Natură nu l-a înzestrat cu gheare, colţi sau răget de leu, însă aşteptăm mult mai multe de la o minte antrenată prin procuratura României, prin anturaje pesediste înalte (se pot multe învăţa, de exemplu, de la domnul Hrebenciuc ori de la bătrânul vulpoi Năstase, ca să nu mai zic de venerabilul Iliescu – contrar aşteptărilor unora care au o problemă cu agrearea antepomeniţilor, dar nu mă aştept ca astfel de oameni să şi înţeleagă…!), sau chiar pe tărâmurile Gorjului, oltenii fiind renumiţi pentru sprinteneala minţii lor! Mă aşteptam ca, pe cât de abrupt este picajul pedelist, tot pe atât de accentuat – dacă nu şi mai mult chiar! – să fie şi lupingul pesedist! Pentru că, prostiile făcute de către portocalii au afectat nu numai pe cei care au făcut greşeala de a vota şi a doua oară cu ei, respectiv cu Traian Băsescu: Errare humanum est, perseverare diabolicum! Cu alte vorbe, pe lângă o parte importantă dintre cei dezamăgiţi/pocniţi în moalele capului de pedelişti, au fost victime colaterale şi dintre cei nehotărâţi sau care nu au mers la vot din alte motive. Şi, garantat, şi dintre aceştia s-au radicalizat câteva procente bune! De ce nu se regăsesc aceştia în creşterea pesedistă??? Poate pentru că au sesizat un soi de non-combat camuflat al flamurii celor trei trandafiri? Poate au considerat că astfel de poziţie nu-i reprezintă? Raţiune de partid? Probabil. Dar cu noi, ceilalţi români, cei de rând, cum rămâne?

Mulţi încă se mai întreabă dacă, după plecarea P.S.D. de la guvernare, de lângă P.D.-L., nu le-a rămas unora inima în urmă, că, la cât de combativ era acest partid până a venit Traian Băsescu la guvernare, prea e mâţă blândă (blondă?) acum! Raţiune de partid? Probabil.Dar cu noi, ceilalţi români, cei de rând, cum rămâne?

Aşteptam ca, măcar pe plan local, să vedem o luptă de partid, în folosul gorjeanului de pe „zebră”: prefectura e portocalie, consiliul judeţean e „roşu”. Ce vedem în schimb? O dulce fraternitate: un roşu uşor gălbui şi un portocaliu-roşcat… Raţiune de partid? Dar cu noi, ceilalţi gorjeni, cei de rând, cum rămâne?

Aşteptam ca să vedem o luptă zdravănă în parlament, să vedem o răsturnare de situaţie la vot – minorităţile merg cu puterea (oricare ar fi ea!) doar până la un punct! –, însă s-a văzut că pot fi capacitate să voteze şi contra! Deci, mai există câte-o soluţie, pe ici, pe colo, dar P.S.D.-ul n-o vede…

Aşteptam ca să vedem mai de mult luări de cuvânt în Parlamentul European referitor la situaţia din România – e greu de crezut că P.P.E.-ul s-ar fi solidarizat cu P.D.-L.-ul şi U.D.M.R.-ul la dovezile de instaurare a dictaturii pe meleagurile noastre. A, că se zice că Ponta e turnător şi că face ce face împotriva ţării? Să înţelegem că asta l-a speriat atât de tare? Că nu e convins suficient de utilitatea demersului? Sau abia acum s-a putut face, din raţiuni de partid? S-a realizat, şi în P.S.D., o ruptură faţă de electoratul său. Primul mandat băsescian reuşise ca să mai sudeze crevasa antepomenită. De când a participat la guvernare alături de P.D.-L., ruptura nu mai reuşeşte să se cicatrizeze. Să mai pomenim de atrageri de noi membri/simpatizanţi, din rândurile indecişilor de la ultimele alegeri? Nu prea se regăsesc în procentele intenţiei de vot!

Aş vrea ca să îşi pună de pe-acum P.S.D.-ul o întrebare, la care să găsească şi o serie de răspunsuri inteligente, până la următoarele alegeri: de ce ar mai vota, un om cu scaun la cap, P.S.D.-ul? Bineînţeles, în afară de varianta „moartea caprei” pedeliste, adică vot negativ? Sigur că destui or să sară-n sus de trei coţi, însă nu garantez că vor fi dintre cei care doresc binele partidului sau omului de rând, deşi afirmă asta cu tărie! De la 40 de grade-n sus! Dar, câţi se vor apleca atenţi asupra întrebării, şi mai ales să dea şi răspunsuri cu seriozitate? Căci P.S.D.-ul a obişnuit electoratul cu mobilizări heuirupiste de ultimă oră, cu vrăjeală şi gargară (de unde oare să fi priceput pedeliştii că-s metode eficace de lucru dacă nu din practică???), iar acum se vede că nu are spor nici când condiţiile îi sunt mai mult decât prielnice! Lucrul în salturi, la plesneală, neplanificat, superficial, un perpetuu imbroglio, iată câteva dintre caracteristicile activităţilor pesediste, care nu sunt deloc încurajatoare pentru un electorat năucit deja. Eterna febrilitate a ultimei sute de metri, atât de specifică românului de rând! Dar, când vrei să conduci o naţiune, nu mai ai voie să fii românul de rând! Şi nici metoda lui Richelieu, eternizată în epitaful de la mormântul cardinalului – atât de dragă pedeliştilor! – nu este cea mai grozavă pentru români: „răul l-a făcut bine, iar binele l-a făcut rău”… Un lider este un lider pentru că este capabil ca să reprezinte şi să conducă masele. Sincer acum: când îl auzi pe domnul Ponta că se mulţumeşte cu funcţia de premier pentru că, doar cu patru ani mai-nainte de prezidenţiale, unele sondaje îl dau principal contracandidat pentru Cotroceni pe domnul Antonescu, îţi mai vine să urmezi un astfel de lider, care închină steagul înainte de bătălie? Raţiune de partid? Probabil… Dar cu noi, ceilalţi români, cei de rând, cum rămâne?

Din păcate, raţiunile de partid ne-au adus în sapă de lemn: suntem cu salariile cele mai mici din Europa, dar cu cele mai mari preţuri; aproape cu cele mai mari taxe şi impozite din Europa, dar sigur cu cele mai multe; cu cea mai mică speranţă REALĂ de viaţă din Europa, dar cu vârsta-limită de pensionare cea mai mare, iar paradoxurile pot continua pe pagini întregi! Trăiască raţiunea de partid! Dar cu noi, ceilalţi români, cei de rând, cum rămâne???

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta