Opinie • Cronicari ai vremii, oameni şi păpuşi

Răsfoind colecţia „Gorjeanul” de odinioară, descopăr că jurnalismul  practicat de cronicarii vremii, are, cum se spune, ştaif. Editorialul, tableta şi pamfletul ocupă spaţii tipografice de invidiat. Disecţii la rece, atitudini şi reacţii războinic-patriotice, reflecţii moralizatoare exclud calomnia, injuria sau invectiva. Lipseşte ceea ce prisoseşte azi: concentraţia radioactivă de violenţă. Fără atacuri la persoană, fără derapaje de la o minimă conduită deontologică. Mai totdeauna dozaj de umor, fină ironie şi argumentaţie inteligentă.

Dintre toate speciile jurnalistice, absolut seducătoare este tableta.  Creaţie a lui Tudor Arghezi, exersată cu succes de G. Călinescu, dar şi de Geo Bogza, oferta publicistică de pe prima pagină a „Gorjeanului” anilor ’46-’47 surprinde prin maxima concentrare, prin recesivitate, forţa descriptivă şi dinamism epic. Tableta este, aşa cum se ştie, o specie publicistică de opinie. Miza succesului ei constă în libertatea şi puterea celui care o semnează de a apropia două sau mai multe fapte, de a crea conexiuni, de a mobiliza imaginaţia ambilor actanţi ai comunicării (autorul şi cititorul). Tabletiştii literaturizează un fenomen şi, în acest mod, se situează, prin scriitura lor, la intersecţia dintre jurnalism şi literatură. Grea misiune pentru un cronicar al vremii, dacă aveţi în vedere un alt amănunt: tableta se înrudeşte cu pamfletul.

Să ne întoarcem, totuşi, la mărturiile arhivate într-o colecţie care a făcut istorie: „Gorjeanul”, 3 august 1947, pagina 3. Titlul tabletei: Marionete. Autorul ei: Constantin Uscătescu, intrat într-un joc de roluri pe care îl foloseşte cu succes. Identitatea lui este distribuită conştient: este patronul unui teatru de marionete, dar şi un rătăcitor prin lume. Altfel spus, observator discret, dar atent al unei galerii de măşti, în spatele cărora se află haimanale, cerşetori, vânzători ambulanţi, o faună pestriţă, cu instincte nediferenţiate, cu pasiuni pervertite, cu biografii dezarticulate, zilieri cu simbrie câştigată cinstit, datornici pe viaţă norocului de a fi liberi.

Acesta era auditoriul teatrului de marionete, poposit într-un oraş ales la întâmplare. În mod surprinzător, niciunul dintre ei nu răsplătea cu vreun ban munca actorilor-păpuşari, deşi toţi urmăreau cu cea mai mare atenţie jocul sforilor, râzând exagerat. Motivul?

Pentru ei, „o marionetă e numai o marionetă”. Altfel spus, celor care o admiră le scapă esenţialul şi anume că păpuşa e o oglindă a conştiinţei mânuitorului, un alter-ego al său. În mod ciudat, forţa unei păpuşi-marionetă constă în faptul că poate să înfăţişeze ceea ce este general valabil în om, considera Cristian Pepino în Automatic, idei, păpuşi – magia unei lumi.

Aşadar, jocul teatral al marionetelor ascunde un cod în spatele căruia se configurează o lume a iluziei. Alfred Jarry adoră acest univers, pe care îl instituţionalizează: în 1898 înfiinţează un teatru de păpuşi, se implică în construirea marionetei, iar în 21 martie 1902, la Bruxelles (în cadrul programului Cercul esteticii libere) îi dedică o conferinţă, din care spicuim: „Numai marionetele, cărora le eşti stăpân, suveran şi creator, numai ele traduc, pasiv şi rudimentar, ceea ce este schema exactităţii, gândurile noastre”.

Spre deosebire de privitorii pasiv-reflexivi, dar dinamic-instinctuali, trecătorii autişti sunt departe de spectacolul atractiv al păpuşilor de lemn. Cronicarul le surprinde indiferenţa şi orgoliul, care scârţâie ca o maşină hodorogită. Nu văd şi nu aud decât zgomotul limuzinei pe care nu sunt în stare să o parcheze singuri. Enervaţi, cer sprijinul sergentului, care slujeşte dintotdeauna neputinţei altora. Păpuşi vii, dar înţepenite, anchilozate, sleite de puteri, insuficient articulate, inferioare păpuşilor de lemn a căror desfăşurare de forţe atrage atenţia.

Printre lucruri şi oameni, marionetele salvează ontologic lumea. „Neînsufleţitele” energizează, în mod paradoxal, tot ceea ce le înconjoară. Lângă scena păpuşilor e instalată o tarabă a unui anticar, care vindea orice: de la broşuri de propagandă şi fascicole explicative, la romane cu îndrăgostiţi strangulaţi şi dicţionare de înjurături şi cacofonii. În scurt timp, toate tipăriturile s-au vândut. Un sistem al vaselor comunicante a făcut posibil un circuit „în natură”, un transfer, un joc al conexiunilor dinspre marionete spre lumea ca scriitură. Principiul care stă la baza unui asemenea demers este simplu: „Ne scapă mereu câte ceva în viaţă. De aceea, trebuie să ne naştem. Mereu...”.

Atracţia teatrului ambulant, numărul foarte aplaudat, solicitat de public avea un nume la fel de codat:  Experienţe. Doi actori, îmbrăcaţi ciudat (unul, în halat colorat, celălalt în smoking) îşi exersau deprinderea de a face injecţii unui cobai bătrân, pe a cărui piele era desenată harta Europei. Diversiune în strategia de salvare a lumii, experiment eşuat sau inconştienţă? Păpuşile de lemn pot juca asemenea roluri, în schimb actorul nu. El nu are curajul de a schimba cursul istoriei lumii. Câtă dreptate are, în acest sens, Jonathan Swift care crede în raţionalitatea absurdului şi în iraţionalitatea normalităţii: „Pentru a reprezenta viaţa umană şi a demonstra tot ceea ce este în ea mai  ridicol, raţiunea a inventat teatrul de marionete...”.

Atât consemnează pentru azi cronicarul vremurilor. Despre oameni şi păpuşi, altădată!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta