Opinie • Cui îi este „scârbă” de România?

Sintagma cu pricina, postată ca generic al unei emisiuni difuzate pe un post naţional de televiziune, ascunde un adevăr dureros. Analizând, constaţi că, există oameni cărora le este scârbă de România. Ei sunt cei care îşi varsă umorile peste ţară devenită, după cum se vede, spaţiul public în care scuipă cine vrea fără să aibă nici cel mai mic regret sau sentiment de îndoială.

Unii, ca în emisiunea realizată de Mihai Gâdea, pe postul Antena 3, s-au scârbit de preşedintele Traian Băsescu, considerat principalul vinovat de starea naţiunii, alţii, însă, vor extinde acest sentiment la nivelul întregii clase politice româneşti. Şi unii şi alţii sunt parte a aceluiaşi sentiment de scârbă, încât nu ezit să mă întreb, retoric evident, dacă nu cumva fiecare dintre noi, prin atitudinea adoptată în diferite situaţii, faţă de anumiţi oameni sau faţă de ideile care circulă la nivelul societăţii, nu am contribuit la dezvoltarea acestui sentiment? Şi cum altfel, din moment ce suntem legaţi între noi prin aceleaşi resorturi subtile, prin aceleaşi obiceiuri, prin aceleaşi nevoi. Dar ce popor suntem noi, dacă a ajuns să ne fie scârbă de ţara în care ne naştem, trăim şi murim? Am putea avea acest sentiment faţă de cineva anume, de preşedinte de exemplu, din motive şi pricini obiective şi subiective după măsură, faţă de o situaţie anume, ca cea privind, de pildă, asumarea răspunderii guvernului pe trei legi importante, ocolind astfel dezbaterea parlamentară, ne-ar putea fi scârbă din pricini fiziologice sau metafizice, sartriene, dar cum să-ţi fie scârbă de ţara ta? Mie teamă că cei care au lansat această idee-întrebare, nu au nici cel mai vag sentiment de dragoste faţă de ţara lor. Poţi să critici şi să condamni clasa politică, fie şi în totalitatea ei, dar să arunci un întreg popor la lada de gunoi, mi se pare că e un semn al unei alienări cu grave consecinţe în plan social, moral, ba chiar şi în plan ontologic. Lipsa unor sentimente profunde şi obnubilarea altora este semn al unei maladii profunde. În cel mai bun caz am putea vorbi de o filozofie nihilistă, de o stare a unei conştiinţe nefericite, de o dezamăgire provenită dintr-o mare iubire, dar în nici un caz nu de un sentiment de scârbă, de greaţă în care să fie oglindită starea unei întregi naţiuni. Chiar şi Emil Cioran sau mai recent Horia Roman Patapievici, doi dintre cei care a scris cu patimă şi nerv despre România, nu au făcut-o dintr-un sentiment de ură sau de scârbă. Cioran spunea în „Schimbarea la faţă a României” că şi-ar dori o „ţară cu destinul Franţei şi populaţia Chinei”, având în vedere realizarea unui mare destin istoric pentru România. Vorbea despre forţa unei generaţii capabile să pună capăt apatiei şi lipsei de sens în istorie. Cu toate greşelile din tinereţea lor, cei care au aparţinut acestei generaţii au determinat prin scrisul lor, şi nu numai, locul României în peisajul culturii europene. Petre Ţuţea vorbea despre „gloriosul popor român”, de exemplu, întărind convingerea că nu suntem un popor căruia poţi oricând să-i trânteşti uşa în nas. Patapievici face parte din tânăra generaţie de intelectuali români a cărei misiune este cumplit de dificilă, ţinând cont că acestei generaţii îi revine misiunea de a se delimita de trecutul comunist. Personal cred că pentru a ne salva de la un naufragiu în istorie trebuie să iubim România cu atâta patimă, încât să fim în stare să murim în fiecare moment pentru ea. Altfel, totul e pierdut.

Nu poţi ignora momentele de graţie ale unui popor

Oare n-am fost noi cei care ne-am pus stavilă năvălirilor barbare, sau ne-am opus din răsputeri imperiului otoman? Aşezaţi aici la răspântii, nu am făcut întotdeauna ceea ce trebuia, dar am avut eroii noştri, gloria noastră. Miracolul Revoluţiei din decembrie 1989 este parte a destinului nostru istoric, a speranţelor noastre şi demonstrează faptul că facem parte dintr-un mare proiect universal. Nu poţi ignora momentele de graţie ale unui popor doar pentru că un individ ajuns cumva în fruntea ţării nu corespunde idealurilor naţionale. În democraţie puterea votului este exemplară. Prin vot poporul are posibilitatea să-şi schimbe conducătorii, ba chiar să-i condamne la uitare aşa cum nu odată s-a întâmplat. Putem să-i înlăturăm de la putere pentru faptele lor, pentru gesturile lor, pentru nepriceperea lor, putem să-i dispreţuim public, să ne dezicem de ei, dar nu putem spune că ne este scârbă de România, fără să fim conştienţi că făcând asta, spunem de fapt că ne este scârbă de noi înşine. Ar trebui să ne fie lehamite de faptul că nu avem tăria să ne recunoaştem defectele. Exacerbând unele trăsături de caracter ne proiectăm deja într-o lume virtuală. Ficţională. Şi-atunci, cui îi este scârbă de România? Leprelor, circarilor, curvelor, mahalagiilor, fanfaronilor, îmbuibaţilor, telenoveliştilor, maneliştilor, intelectualilor „subţiri”, celor care fac figuraţie, abuzaţilor, tonomatelor, impostorilor, hoţilor, tâlharilor, mincinoşilor şi lista poate continua la nesfârşit, pentru că e greu ca în România de azi să întâlneşti oameni senini, fericiţi, mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Unii fug peste hotare, alţii se ascund în taverne, alţii, însă, dormitează în instituţiile statului, pe mulţi bani publici. Şi lor le e scârbă de România. Asta face din noi o populaţie supravieţuitoare. Un popor bolnav. Avem însă orgoliul să ne credem buricul pământului. Suntem poporul cel mai deştept dintre nemuri, cei mai vechi, suntem leagănul civilizaţiei, vorbim cea mai veche limbă de pe pământ, noi am inventat scrierea, dar îi alegem să ne conducă destinele pe cei mai slabi dintre noi, pe cei mai răi, pe cei mai laşi. Pe aceştia îi încurajăm, îi susţinem, lor ne supunem aproape necondiţionat. Excelăm prin absenţă, prin neparticipare. Vrem ca lucrurile importante pentru fiecare dintre noi să le facă alţii. Atunci când luăm atitudine o facem interesat sau în dispreţul legii. După ce am trecut prin tot noroiul,  ni se face lehamite şi o luăm de la capăt. Cu aceiaşi lipsă de viziune, cu acelaşi aplomb imbecil. Apoi iar ni se face scârbă. Clevetim pe marginea subiectului, perorăm, ieşim în piaţa publică şi ne batem cu pumnul în piept pentru a ne arăta dezgustul faţă de cei pe care tocmai i-am cocoţat în scaunele puterii. De ei ne poate fi scârbă, de România, nu!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta