Opinie • De ce nu votează alegătorul care nu votează?

Unde a ajuns democraţia după 20 de ani de capitalism? Din păcate, singurul mijloc de control al clasei politice şi al Puterii, de contestare a clasei conducătoare de către clasa condusă, este votul. Din păcate, după 20 de ani, acest instrument a devenit apanajul clasei conducătoare, care, în fel şi chip, încearcă să denatureze adevărata semnificaţie a alegerilor şi a caracterului liber, semnificativ şi corect al acestora. Alegerile libere şi corecte reprezintă apanajul unei democraţii funcţionale. O clasă conducătoare rezultată în urma unui vot corect nu poate să fie o clasă conducătoare bună şi reprezentativă. O clasă politică bună poate să se transforme, în cazul câştigării alegerilor, într-o clasă conducătoare bună care să genereze cadrul instituţional şi legislativ în care să funcţioneze toate structurile patriei: economice, sociale, politice, culturale, etc.

Întrebarea care se pune în mod legitim este dacă în prezent clasa politică are mijloace oneste de selecţie şi promovare a elitelor, a celor pe care îi propune ca şi candidaţi. Cât de credibili sunt acei candidaţi, cât de profesionişti sunt în domeniile lor de competenţă şi câţi dintre aceştia au harul de a conduce sau carismă şi cultură politică?

Care este rolul alegerilor şi al votului liber, onest, sincer, în condiţiile în care “oferta” este departe de a promova câteva criterii elementare, de eligibilitate, în cadrul propriilor partide. Vorbim despre un caracter formal atât al acţiunii de selecţie şi promovare în sânul partidelor politice, cât şi despre un caracter formal al votului popular. Îngroparea aşteptărilor clasei conduse, limitarea orizontului speranţelor, diferenţa dintre promisiuni şi realizări au redus în ultimii 20 de ani dorinţa participării la alegeri din partea celor conduşi. Cât de valid mai este votul ca instrument al contestării şi al schimbării, în condiţiile în care nu mai este reprezentativ şi semnificativ? Reducerea participării societăţii civile şi a poporului în general la viaţa publică a transformat un instrument al contestării într-un instrument al confirmării, al unui partid sau altul la putere. Omogenitatea clasei politice, în ceea ce priveşte înşelarea aşteptărilor, lipsa de coerenţă, decizie şi fermitate, precum şi lipsa de politici concrete care să genereze bunăstare au contribuit la retragerea din viaţa publică a alegătorului. Astfel, alegerile în ultimii 20 de ani au devenit practic apanajul celor care le organizează, al clasei politice şi conducătoare. O participare la vot de numai 30% - 40% din alegătorii cu drept de vot ridică mari semne de întrebare asupra a ceea ce înseamnă democraţia în anumite state. Lipsa participării la vot nu se înregistrează numai în România, ci şi în statele dezvoltate. Dar în statele occidentale pericolul reîntoarcerii sau  întoarcerii la un regim nedemocratic nu este atât de mare ca în România.

Care mai este valoarea votului ca instrument al contestării clasei conducătoare, în momentul în care clasa conducătoare prezintă aceeaşi omogenitate a ideilor şi a stăruinţei în a-şi dezamăgi electoratul? Ce valoare mai are democraţia, dacă aceasta nu este trăită decât la nivel formal? Ce rost mai are votul şi ce valoare, cui îi mai foloseşte democraţia, dacă această democraţie nu se reflectă în frigiderele clasei conduse, în bibliotecile clasei conduse, în  spitale, şcoli şi în restul domeniilor care compun societatea? Când se va face trecerea de la o democraţie formală, la o democraţie substanţială, în care efectele unui regim benefic să fie resimţite şi de clasa celor conduşi? Cui îi mai foloseşte o democraţie formală, după 20 de ani de capitalism? Democraţia are mai multe limite recunoscute şi e ideală, când vorbim despre democraţia participativă ateniană, dar ce antidot are democraţia la lipsa de participare a clasei celor conduşi? Care este momentul în care democraţia începe să îşi facă bagajele şi se retrage, lăsând locul altui regim, oricare ar fi acesta? De ce este democraţia atât de frumoasă în teorie şi atât de obosită în practică? Poate că până şi democraţia mai “uită” că omul este scopul preocupărilor sale. De aceea nu îi găsiţi nici o vină celui care nu participă şi nu mai contestă. Cine bea un pahar cu apă la infinit, dacă de 20 de ani aşteaptă să i se mai toarne şi lapte îndulcit cu miere?

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta