Opinie • Dependenţi de „evadare”!

Părem a fi devenit o ţară populată de zombi. Impasibili şi fără reacţie la dramele care ne populează prezentul. Printr-un ciudat mecanism de convertire, ne-am metamorfozat în umbre şi nu în cetăţeni! De ce părem cu toţii ca fiind o masă de manevră repliată pe poziţii de care ne simţim tot mai îndrăgostiţi? Fără capacitate de reacţie şi fără dorinţă de implicare?! Mimând mişcarea, însă fără efecte?

Adevărul este că dispunem de sisteme de autoprotecţie, multe dintre ele fiind atât de înrădăcinate în matricea vieţii cotidiene, încât încercăm să le ţinem sub control prin negare. Unul care deja ne domină devastator existenţa este RUTINA.

Ne-am învăţat să ne tocim sentimentele, să refulăm, să proiectăm vinovăţia asupra altora, să deviem, să ignorăm şi toate cu un singur scop, acela de a evita contactul cu realitatea. Pentru a ne domina anxietatea avem nevoie de amortizor şi acesta ni-l regăsim în forme surogat de anihilare a realităţii.

Hedonismul, ca formă primitivă de escapism, a devenit nu doar un reflex de îndulcire al vieţii, ci şi o formă de etalare a sistemului nonvaloric care ne macină viaţa. De aceea unul ca Tălmăcean poate face carieră, fiindcă devine un simbol al modului nostru de a fi. Al cetăţeanului care a renunţat la responsabilitate pentru a-şi construi o lume personală în care efectele şi dramele crizei să nu pătrundă. Drept urmare, încercăm să le depăşim nu prin implicare, ci prin evadare! Hrănindu-ne cu „efecte magice” diversioniste şi făcând din pasivismul nostru un alt stil de viaţă. Motiv pentru care nu mai avem reacţii, nici conştiinţă şi nici o imagine de ansamblu al rolului pe care îl avem de jucat în această societate.

Politicienii de tip show-man ajung să facă carieră frecventând emisiuni în care distracţia şi delirul sunt ingredientele de bază. Dacă alegeri au fost câştigate pe ritm de manele, iar show-biz-ul devine tot mai mult o „Cosa Nostra” ilustrează că aceste fenomene în România nu mai sunt o excepţie de la regulă. Ele sunt chiar regula!!!

Cu toţii ne scufundăm în forme paralele de existenţă şi căutăm modalităţi de evitare a abisului existenţial care îşi cere tot mai insistent tributul. Dezorientaţi, ne autoiluzionăm că am reconstruit paradisul omorându-ne timpul oriunde şi în orice condiţii cu condiţia de a uita cine suntem şi care ne este rolul. Aşteptăm minuni, însă fără participarea noastră. Dorim schimbări, însă fără a ne mai pune întrebări. Admirăm scandalurile publice, ne delectăm cu divorţurile altora, suntem extaziaţi de „etnobotanice” personalizate şi apoi acuzăm liniştiţi derapajul unei ţări linşate şi prin tăcerea noastră.

Chiar şi biserica a devenit doar un loc de refugiu şi nu unul care să producă transformări. Nici unul care să redea sentimentul responsabilităţii. Și nici ca să ne facă agenţi ai schimbării! Confundând mătăniile cu credinţa şi ritualismul cu spiritualitatea, luăm cu asalt spaţiul intim al bisericii, căutând disperaţi lumea noastră paralelă, chiar dacă pentru aceasta împărţim fără menajamente coate şi rostim vorbe fără „duh”. „Mai degrabă ne distrugem, decât să ne schimbăm. Mai degrabă murim de teamă decât să purtăm crucea prezentului şi să ne ucidem iluziile” (W.H. Auden).

Părem a fi trişti cu toţii. Suntem însă ABSENȚI! Fiindcă lumea noastră deja nu mai este prezentul. Ne-am exilat singuri şi îi lăsăm pe alţii să ne construiască destinul cu mâinile pătate de sânge! Devenind ciudat de dependenţi de o evadare fictivă! Poate că la următoarea încercare de a identifica vinovaţii vom avea curajul să ridicăm două degete…Însă şi aceasta presupune un oarecare efort de revenire în realitate! Grea încercare…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta