Opinie • Despre democraţie în Întunerica

Multe din blocurile de după revoluţie au rămas la fel ca înainte de revoluţie. Nu le-a schimbat nimeni faţada, nu le-a schimbat nimeni locatarii. Aceleaşi feţe triste de după perdele: pensionari pe caz de boală, care zâmbesc foarte rar. Rolul de pe perete. Unii au făcut rost de o pensie, după ce au trecut pe la Secţia psihiatrie. Culmea e că la vremea la care au beneficiat de actele medicale pentru a putea fi scoşi la pensie nu sufereau de nici un fel de afecţiune psihică. Acum majoritatea suferă de bolile ce cândva le-au fost înscrise, în fals, în actele medicale. Mulţi şi-au falsificat viaţa şi viaţa a ajuns să le joace o farsă.

În anumite zone din ţară revoluţia este la fel ca în urmă cu 20 de ani, la fel de neîncepută şi la fel de buimacă. O bucurie ciuntită – un glonţ oprit în aer, chiar în capul pieptului ce aparţine unui fost angajat la Securitate. Acum a ajuns om de afaceri şi mare în politică. Toţi cei care au avut înainte au şi acum şi o duc la fel de bine. Salamul cu soia există şi acum şi chiar la restaurant şniţelul care ţii se serveşte pe post de carne adie a Ceauşescu.

Cei care acum cântă refrenul „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii” nici nu se născuseră la revoluţie. Acum cosaşii cosesc la ore de maximă audienţă şi explică poporului cum e treaba cu democraţia. Românii nu mai trimit de peste hotare suficient de mulţi banii acasă, pentru a reporni economia afectată de criză. Nici nu trebuie prea mulţi bani, pentru că nu este cine ştie ce economia de piaţă capitalistă. Capitalismul nostru a ieşit la pensie cu un act medical obţinut de la psihiatrie. Actul este fals, dar între timp boala din act a început să apară şi în realitate. Treaba e mai mult decât complicată, decât pare la prima vedere: şi un pic de schizo, şi un pic de paranoia şi un început de demenţă.

Cine se mai întoarce acasă din cei plecaţi? Cine mai are bani de avion? Cum a fost oare prima călătorie cu avionul, primul bilet? Primul contact cu civilizaţia sau prima umilinţă de a fi, prima foame şi primul ban câştigat la negru. Primul somn în gară, primele cuvinte rupte în italiană sau în spaniolă, primul scuipat şi prima înjurătură. Prima dezamăgire a echipei naţionale, privită ca spectator şi rezident într-o altă ţară decât cea de baştină? Cum a fost prima ruşine sub Tour Eiffel, când turiştii şi-au dat seama că eşti român şi te-au privit urât? Cum ai trecut peste umilinţa de a fi privit cu milă de un african venit la căpătuială în Paris sau cum ai fost privit cu simpatie într-o ţară bananieră când au vorbit de Ceauşescu?

De ce nu există libertate după atâta libertate? De ce nu există dreptate, când există justiţie? De ce nu ai spart o bancă şi de ce nu ai avut o mătuşă bogată care să îţi lase un milion de euro din care să trăieşti până la sfârşitul vieţii?

Cum este să mergi în fiecare zi la loto cu gândul că într-o zi vei reuşi să scapi de statutul de sclav la un alt român care nu va mai dispună de tine, de timpul tău, de libertatea ta, de nervii tăi, de sentimentele tale, de familia ta? Cum este să nu fi un sclav liber? Cum este să fii un om liber şi cu adevărat liber? Să fii cinstit, sărac şi votul tău să conteze? Cum este să existe egalitatea şanselor? Oare există capitalism cu faţă umană? Capitalismul nostru e rodul unui brainstorming de politicieni slab pregătiţi profesional şi politic? De câte ori o să ne mai tăiem creanga de sub picioare şi de câte ori o să povestim cât de neputincioşi suntem şi cum ne tăiem singuri creanga de sub picioare? De câte ori o să mai râdem de necazul nostru? Abia despărţiţi şi asupriţi o să începem să ne iubim? Capitalismul nostru masochist nu ne dă aripi. Iubim tortura şi arta disimulării. Libertatea noastră e un copil în zeghe căruia i s-a dat drept de vot şi liber la alergat în curtea penitenciarului. Multe din blocurile astea de după revoluţie au rămas la fel ca înainte de revoluţie. Nu le-a schimbat nimeni faţada, nu le-a schimbat nimeni locatarii. Locuim în Întunerica.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta