Opinie • Despre o anume stare a lucrurilor!

Cred că ţi-am spus deseori că sunt un inadaptat. Că nu sunt un om al timpului meu. Ştiu, îmi vei spune că, ieşirea din timp mă face mai vulnerabil la bolile sociale. Mai fragil în raport cu ceilalţi. Dar, vezi bine, pentru a reuşi e nevoie de o anumită condiţie. Trebuie să te apleci. Să-ţi pui cocoaşă. Să te îndoieşti de spinare până la rupere. În fond, să trăieşti drama celui care nu are nimic de spus. A celui care face din umilinţă un mod de a fi. Să fii un supravieţuitor. Orice demers împotriva sistemului te ucide. Ca şi această retragere fără glorie. Te aşezi în propria-ţi singurătate ca într-un fotoliu de unde priveşti lumea cu detaşare. Strângi din dinţi şi ai impresia că mergi mai departe. În cele din urmă constaţi că stai pe loc. Că orice ai face este o stare pe loc, iar în jur lucrurile plutesc ca în vid. Încerci să prinzi ceva şi totul îşi scapă printre degete. Vezi, tocmai de aia nu te înţeleg. Nu văd la ce bun zbaterea ta! Orgoliul de a izbuti! De a urca ierarhiile sociale! De a fi cel mai bun! La ce i-a folosit lui Alexandru Macedon faptul că a cucerit lumea la o vârstă atât de fragedă, când a pierit hăituit de propriile sale iluzii?! Dar lui Napoleon, mort în exil după ce campaniile sale militare i-au adus atâta glorie?! Ei bine, prefer zidurile acestea reci ale propriei mele sihăstrii, decât marşul triumfal prin faţa unei mulţimi orbite de strălucirea unei glorii efemere.

Aşa cum ţi-am mai spus, eşti într-o gravă eroare, dragul meu prieten. Divagaţiile tale, pentru că asta este tot acest discurs patetic despre glorie, nu au nici o legătură cu realitatea. Ştiu, îmi vei spune că, realitatea este ceea ce este în capul meu, în mintea mea, dar realitatea este şi altceva decât poţi înţelege tu. Ce-ar însemna ca noi toţi să stăm cu mâinile în sân şi să privim cum lumea trece?! Cum se scufundă în noianul teoriilor fără conţinut? Deh! Nu gloria mă face să ies din casă. Nu mă amăgesc cu nerozii despre bine şi rău. Despre echitate sau altceva de genul ăsta. Lumea asta are nevoie de conducători destoinici, nu de filosofi zgribuliţi în spatele unor concepte abstracte. Din turnul tău de fildeş poţi scurta orizontul, dar nu poţi să-i desluşeşti marginile. De aceea, trebuie să iei spada în mână şi să ieşi la luptă. Numai prin luptă, vei birui. Numai un nelegiuit poate crede că a atins pragul înţelepciunii fără să fi luat în piept uraganul. Fără să fi stârnit la rândul său furtuni. Fără să se fi luptat de la egal la egal cu monştri din văgăunile lumii. Nu avem timp de vaiete şi suspine. E vremea forţei şi a jugului. La capătul drumului vor ajunge puţini, cei drept, dar toţi vor fi de neclintit.

O dulce amăgire, despre asta îmi vorbeşti?! Barbaria la care mă chemi situează omul în rândul animalelor. Ce vrei să fac, sunt un idealist. După mine, lumea ar trebui condusă prin forţa gândului. Prin bunătate, prin iubire. Credinţa mea poate învinge armate, poate nimici duşmanii, poate ridica ruguri întru pomenirea eroilor noştri, însă nu poate accepta forţa ca unică întruchipare a binelui universal. Cu atât mai puţin jugul.

Ceea ce îmi spui, e mult prea mult, pentru a vedea în tine un desăvârşit. Zilele trec şi suntem tot mai departe unul de celălalt. Ne înstrăinăm. Cred că am fost aleşi pentru a face lucruri diferite. Mergem pe drumuri diferite, separaţi de o mare prăpastie. Cu cât încercăm să ne apropiem, cu atât hăul dintre noi sporeşte.

Şi totuşi, mie îmi sună încă în urechi zăngănitul armelor. Tropotul cailor pe câmpul de luptă. Strigătul după ajutor al răniţilor. Aud clopotul din turlă cum sună a moarte şi cornul chemând cu jale pe cei rătăciţi de turmă. Întrevăd, parcă, luminile jerbelor de foc, şi parcă văd cum tunurile scurmă pământul, cum oştenii se-avântă cu strigăt spre meterezele duşmane. Mă întristez şi plâng când pe cer apar semne ciudate. Peste tot este fum şi foşnet. Strig şi nimeni nu mă aude. Vacarmul i-a surprins pe toţi. Ideea că poţi pieri într-o atare situaţie mă îngrozeşte. Cum poţi privi moartea cu atâta seninătate?!

Ştii prea bine că toate astea nu sunt reale. Ele sunt rodul imaginaţiei tale. În realitate, ceea ce vezi este însăşi ideea de normalitate. Mă tem însă că după atâta însingurare, vezi în jur numai fantome. Umbre şi păreri. Noi, cei de aici, suntem nişte buni constructori. Punem cărămidă peste cărămidă pentru a ridica templul acestei lumi. Un templu al celor bogaţi şi a celor săraci deopotrivă. Un loc unde cei bolnavi vin să se vindece, cei însetaţi să se răcorească, cei necunoscători, să cunoască. Nimeni nu este oprit.

Aşa este numai că voi ridicaţi temple din piatră, care se pot surpa la prim adiere de vânt. Bogaţi nu vor da celor săraci decât atât cât să-i transforme în slugi. Cel sănătos nu-i va crede niciodată celui bolnav, iar cel însetat nu se va sătura în veci bând apă din fântâna săpată de mâna unui străin. E timpul să înţelegi că lucrurile stau cu totul altfel decât par. Ele sunt cuprinse de o taină despre care am să-ţi vorbesc altă dată!

Fărâme de gând dintr-un posibil eseu!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta