Opinie • Despre puterea pastorală

Michel Foucault (1926-1984) este unul din reprezentanţii de marcă ai filosofiei franceze, un autor extrem de citit şi citat atât în spaţiul european, dar mai ales în cel american. Aria intereselor sale acoperă istoria ideilor, critica instituţiilor sociale, epistemologia, etica şi biopolitica. Alături de faimoasele cărţi de autor, acesta a realizat/susţinut un număr de 13 cursuri la Collège de France, în perioada 1970-1984, cursuri publicate din 1997, de editurile Gallimard & Seuil. În cadrul acestor prelegeri, dezvoltă remarcabile idei şi concepte, cum sunt cele de: arheologie; genealogie; epistemă; bioputere; guvernamentalitate; suveranitate; instituţie disciplinară; dispozitiv de putere; tehnologie de securitate; guvernare de sine ş.a.

Unele dintre cursuri, cele din perioada 1975-1980 („Trebuie să apărăm societatea”; Securitate, teritoriu, populaţie; Naşterea biopoliticii; Despre guvernarea celor vii), teoretizează teme de filosofie politică, contestate de majoritatea criticilor, ca având conotaţii anarhiste, fără utilitate în cadrul  democraţiilor liberale actuale. Disputele pe seama ideilor acestui „Nietzsche francez”sunt animate şi astăzi – sunt oarecum o confirmare a ceea ce gândea autorul cu privire la filosofie (ca politică a adevărului) şi la dimensiunea acesteia (ca raport între luptă şi adevăr).

Tema „puterii pastorale” este dezvoltată în cursul „Securitate, teritoriu, populaţie”, în contextul mai larg al problemei guvernării în secolul al XIV-lea (epoca guvernărilor).

Analiza puterii pastorale, ca formă pre-politică de guvernare, nu are la MF intenţia de a critica „ideologic” creştinismul, nici intenţia de-al delegitima instituţional. Este o analiză genealogică, ce evidenţiază specificitatea acestei „forme de conducere”, dispoziţiile de putere, reţelele, curentele, releele, punctele de sprijin şi diferenţele ei de potenţial.

Avem de a face cu o raportare analitico-strategică , din exteriorul instituţiei, la această formă de putere (guvernare pastorală), care s-a organizat şi dezvoltat din sec. II  până în sec. XVIII.

Autorul invită, aşadar, la înţelegerea ideii de guvernare (politică), a cărei origine se află în evoluţia şi structurarea puterii pastorale. Este de reţinut că istoria pastoratului este anterioară creştinismului, acesta devine autonom, se va instituţionaliza în cadrul Bisericii creştine. Astfel, puterea religioasă este puterea pastorală, distinctă de puterea politică.

Pastoratul creştin este unul din momentele decisive în istoria puterii în societăţile occidentale.

Specificul acestuia rezidă în următoarele: este o formă de putere ce acţionează într-o economie detaliată, de circulaţie, transfer şi inversiune a meritelor şi greşelilor; este o formă de putere ce instaurează un tip de relaţie de supunere individuală, exhaustivă, totală şi permanentă; este o formă de putere ce investighează adevărul interiorităţii (sufletului), asupra căruia îşi va exercita controlul. Ceea ce face ca, specificitatea şi originalitatea creştinismului să nu o constituie mântuirea, legea, adevărul .

Cu toate acestea, pastoratul dă naştere unei întregi  proceduri de individualizare umană, dă naştere istoriei subiectului (modern). Astfel, pastoratul îşi fixează ca obiectiv, conduita oamenilor (conduita sufletelor acestora), fapt care va genera  rezistenţe, care-l vor pune în criză.

Criza pastoratului survine şi datorită dezvoltării anumitor idiosincrazii, cum ar fi exacerbarea distincţiei clerici-laici, exercitarea de funcţii juridice de către Biserică, luptele doctrinare şi luptele antipastorale sub forma conduitelor individuale.

Pastoratul s-a dezvoltat în Occident, în principal, împotriva dezordinii (a revoltelor de conduită, a contra-conduitei, revolte diferite de cele politice sau economice). Principalele forme de contra-conduită care au subminat puterea pastorală, începând cu Evul Mediu, au fost: ascetismul (creştinismul, instituţional vorbind, este fundamental anti-ascetic); comunităţile (eterogenitatea lor, demască şi suprimă dimorfismul preoţi-laici); mistica

(experienţa mistică scapă puterii pastorale); problema Scripturii (textul Scripturii nu are nevoie de releu pastoral); credinţa escatologică (revenirea lui D-zeu, ca adevăratul păstor, anulează rolul păstorilor istoriei).

Aceste elemente anti-ratio patoralis, fac parte din orizontul creştinismului şi au contribuit, paradoxal, la o intensificare a pastoratului, la o redimensionalizare a lui, punând de asemenea temeiurile unei alte forme de guvernare, începând cu sec. XVI – ratio gubernatoria (raţiunea guvernamentală sau guvernarea politică).

(va urma)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta