Opinie • Despre un conservatorism neţărmurit (VI)

Nedumeriri şi mai mari mă încearcă în momentul în care constat cum îi abordează domnul Nicolae Manolescu pe Bacovia şi pe Blaga. Faţă de cele unsprezece pagini cărtăresciene, George Bacovia nu are decât vreo patru în Istoria critică… . Sigur, nici geniul, nici talentul nu se măsoară cu …pagina. Dar, totuşi…!

Criticul îl consideră, de altfel pe bună dreptate, pe Bacovia ca fiind poetul român cel mai original. Există, zice domnia sa, o „nebunie Bacovia”, aşa cum zicea Sainte-Beuve că a existat „la folie Baudelaire”. Mă rog … . Ceea ce-l deranjează pe domnul critic este „cultul poetului Bacovia” azi. Pentru că, zice domnul Manolescu, poezia bacoviană e „extraordinară şi inegală”. Poate că are dreptate. Marii scriitori au fost întotdeauna inegali. Chiar şi Dostoievski, bunăoară… . Eu  însă nu pot să nu constat că există (astăzi!) şi un cult a lui Cărtărescu. Ai cărui sacerdoţi sunt unii critici şi filosofi directori de edituri…. . Atunci care să fie supărarea?

Păi, în cazul lui Bacovia, supărarea e dată de autopastişă. Şi de unele greşeli de limbă. Care? Şi de faptul că Bacovia nu are concreteţea unui William Carlos Williams în poeziile –stenogramă. Pe când, nu-i aşa, Cărtărescu e mai precis decât T.S. Eliot…. Apoi: Bacovia, zice acelaşi critic, nu e mare poet decât la debut. Înţeleg că alţii sunt tot timpul…

În plus, proza este ratată, ca şi romanul Cântec târziu. În cazul lui Bacovia. Cam expeditiv domnul Manolescu…

Cu Lucian Blaga lucrurile par a sta şi mai rău. La început sunt amintite, cu citatele de rigoare, rezervele lui Călinescu, dar şi cele ale lui Lovinescu referitoare la Poemele luminii, volum apărut în 1919. Evident şi aici deranjează „mitul marelui poet”. Nu ştiu ce să înţeleg din asta. Că n-a fost un mare poet Lucian Blaga? Şi cum să nu fi fost inegal Blaga, acuzat de multe rele: agnosticism, stângăcii etc. Deh! Să ne înţelegem: nu oricine e Cărtărescu. Chiar şi volumul Paşii profetului, publicat în 1921, accentuează panteismul, pastoralismul(?) şi bucolica. Probabil alte rele…

Cel mai bun volum este (totuşi!) În marea trecere (1924). Dar şi acesta e vinovat pe alocuri de „retorism abstract”. În Lauda somnului (1929) se accentuează (poate prea mult?) tradiţionalismul şi spiritualismul creştin. În volumele următoare, La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943) apare o anumită „clasicizare formală”. Totuşi: muzicalitatea e goală de conţinut (oare?). Şi mai e şi „predilecţia pentru ezoterismul oriental” (unde?). Şi o prea mare influenţă a lui Goethe poate fi detectată în Mirabila sămânţă (1962).

Proza e şi mai discutabilă. Luntrea lui Caron (1990) e o carte în parte ratată. Memoriile cad uneori în dulcegării, iar Hronicul şi cântecul vârstelor (1977) e, de fapt, o carte de amintiri.

Teatrul lui Blaga e controversat. E caracterizat, zice criticul, de expresionism şi claudelism. În privinţa claudelismului, eu ştiu… . E mai degrabă un teatru poetic, nu neapărat claudelian. Alexandru Paleologu vorbea despre capodopere. Domnul Manolescu e mult mai rezervat. Zamolxe (1921) e o piesă de un „expresionism şocant”, Meşterul Manole (1927) este cea mai bună, totuşi… . Supărare mare însă, atunci când domnul Manolescu crede că decelează în Cruciada copiilor (1930) un filon antioccidental. Dar acolo e replica unui personaj, nu replica autorului. Facem aceeaşi confuzie ca şi cea cu Împărat şi proletar. Confundăm discursul personajului (proletarului) cu discursul auctorial… .

Ca să vedeţi ce retrograd era  Blaga! În piesa Avram Iancu parcă ar exista şi un filon antimaghiar… . Totuşi: iubita lui Iancu se numeşte… Erji! Ca să vezi!

În fine… . Urmează „eseistica lui Blaga”. Vreţi să spuneţi filozofie, domnule Manolescu. Parcă ziceaţi că la filozofie nu vă pricepeţi…

Trilogia culturii, aflăm, e îndatorată lui Frobenius şi Spengler. Şi lui Jung. Filozofie speculativă ca la Noica, zice criticul. Ca să vezi! Spaţiul mioritic e naţionalist. Ca şi Sentimentul românesc al fiinţei. În logica aceasta destul de ciudată, la urma urmelor, e naţionalistă chiar şi limba română! Ca să vezi! Atunci să vorbim chineza obosită! Totuşi: la pagina 684 aflăm că Spaţiul mioritic (1936) este un „superb eseu”.

„Blaga este capătul dintâi al altui drum în filozofia culturii şi anume al celui care are în centru costumul naţional”, scrie criticul la pagina 685. de parcă numai românii ar fi purtat costum naţional. Dar poate fi acesta un soi de sentiment românesc al urii de sine, mai evident din câte se pare în cazul domnului Manolescu.

Influenţa franceză, zice domnul Manolescu, e superioară celei germane. Căci prima ar fi universală, a doua localistă şi naţionalistă. Măi, să fie! Dar Kant, domnule Manolescu? Şi el era localist şi naţionalist? Ah, da, zic unii că ar fi fost scoţian la origine! Cum de uitasem? Totuşi: la capitolul filozofie parcă tot nemţii sunt mai tari. Dar, nu-i aşa că la filozofie nu vă pricepeţi?

Dumneavoastră aţi spus-o, nu eu. Mai demult.

Neşansa lui Blaga şi a lui Bacovia, poate, e că nu l-au avut profesor pe domnul Manolescu. Aşa cum l-a avut Cărtărescu.

Ce mai constat? Că în cazul lui Bacovia, ca şi în cel al lui Blaga, epitetul „genial” lipseşte. Nu şi în cazul lui Cărtărescu… Şi că, în cazul lui Blaga, domnul critic n-a găsit nicio capodoperă. Să-l ajutăm puţin:

 

„Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.

Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.

E în apă. E în vânt.

Sau mai departe.

 

Cu foaia aceasta închid porţile şi trag cheile

Sunt undeva jos sau undeva sus.

Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:

Taina trăită unde s-a dus?”

 

Aşa sună marea poezie.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.