Opinie • Despre un conservatorism neţărmurit (VII)

După o grămadă de nedreptăţi comise cu nonşalanţă, discursul critic al domnului Manolescu începe a se echilibra când ajunge la Arghezi. Pe care-l compară (pentru multiplicitate!) cu Pessoa.  Sigur, la început el este tributar lui Eminescu, Macedonski, Bacovia, Boudelaire, Maeterlinck, Rollinat, Rilke…

Criticul distinge mai multe arte poetice. Întâia, genială şi faimoasă este cea din „Testament”. Urmează „Ex libris” şi „Arheologie”. Descoperă apoi o capodoperă numită „Vânt de toamnă”. Şi un text, care aminteşte de misterul despre care glosa Blaga, numit „Muntele măslinilor”.

Volumul „Flori de mucegai” (1931) este structurat şi unitar. „Cărticica de seară”, însă, este o culegere eteroclită.

În perioada obsedantului deceniu, după cum se ştie, Arghezi a scris şi două volume comandate: „1907 – Peizaje” (1955) şi „Cântare omului” (1956). Atunci când are însă ocazia, revine la temele care l-au consacrat. E cazul volumului „Frunze”. Arghezi, zice criticul, este cel mai mare poet al veacului său. De aici înţeleg că Mircea Cărtărescu aparţine, în viziunea manolesciană, secolului XXI…

Cu romanele stă mai prost Arghezi. „Ochii Maicii Domnului” e o carte dezlânată, „Lina” (1942) un roman slab. Cel mai bun roman arghezian rămâne „Cimitirul Buna-Vestire” (1936). Teatrul arghezian nu prea merită luat în consideraţie. „Seringa” e o dramoletă banală, „Neguţătorul de ochelari” (1928) o scenetă banală.

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa pamfletului, vizaţi fiind unii politicieni (Take Ionescu, probabil pe nedrept, date fiind marile calităţi ale acestuia) sau scriitori şi critici: Lovinescu, Dragomirescu, Iorga.

Oricum, alături de Sadoveanu, zice criticul, Arghezi este cel mai mare scriitor al secolului al XX-lea.

Surprizele nu întârzie să apară, însă, atunci când  are loc revenirea… în actualitate! Un poet şi traducător de talia lui Mircea Ivănescu se bucură doar de… două pagini! Categoric injust. Aflăm că acesta îi anticipează pe optzecişti şi că e influenţat de poezia americană (Frost şi Lowell, zice criticul). Dar nu de generaţia Beat, în speţă de Ginsberg, precum Cărtărescu. Deh! Gusturi… Că ne prezintă scene obişnuite de viaţă şi că recurge – înaintea optzeciştilor! – la citate, intertext, etc.

De remarcat ar fi şi intimismul, nota personală (în sfârşit!), dramatismul interior. În anumite texte întâlnim şi o subtilă prelucrare a unei teme din Dante: „nel mezzo del camin di nostra vita”… Desigur.

N-am prea înţeles de ce crede Nicolae Manolescu c-ar exista afinităţi între Mircea Ivănescu şi generaţia 2000. Adică: prozaism, biografism şi psihologism. Care generaţie 2000? Fracturişti gen Ianuş?

Despre traducător doar patru rânduri. Şi acelea strecoară un reproş cu privire la fidelitatea traducerilor. Din Joyce şi Kafka (?!) Poate din Musil, domnule Manolescu!

În fine, ajungem şi la Nichita Stănescu cu care criticul e ceva mai generos (ca număr de pagini). Şase. Şi în cazul căruia îl deranjează „cultul personalităţii”. Culmea, ca la Eminescu! Nu?

Poezia acestuia este inegală (înţeleg că la Mircea Cărtărescu e cât se poate de egală). Se înţelege! Totuşi: Nichita este original. A avut o intuiţie excepţională, dar o cultură poetică precară (oare?).

Eminescu ne-a dat prima limbă literară a poeziei noastre. Arghezi pe a doua. La Nichita, însă, nu ştim ce e autentic şi ce nu. Ciudată viziune agnostică… Apoi: Nichita nu duce lucrurile până la capăt! Păi, cum să le ducă, domnule Manolescu? Cubul are un colţ sfărâmat, nu e perfect! (Asta ţine de poetica lui Nichita, of! Asupra acestui aspect voi mai reveni).

„11 elegii” (1966) este cel mai original volum al poetului. Apar aici pasaje de o puritate absolută. „Oul şi sfera” (1967) este limpezit tematic. Urmează „Laus Ptolomaei” (1969), „Necuvintele”, Măreţia frigului” (1972). Unde se remarcă şi aerul ludic. Dar şi o anumită „factură naivă”…

În sfârşit! Domnul Manolescu observă ce era de observat! Că multe poezii sunt, de fapt, metapoezii. Din nefericire, observaţia fulgurantă nu este dezvoltată. Poetica lui Nichita este voit nevoit neluată în seamă. Ori tocmai ea reprezintă cheia de lectură a marelui poet…

În fine… Volumul „În dulcele stil clasic” (1970) conţine şi o capodoperă care se numeşte „Moartea păsărilor”. Şi se mai observă (la Nichita) şi „o imensă inventivitate” în poezia de dragoste.

„Epica magna” (1978) şi „Operele imperfecte” (1979) ar fi două volume în bună parte ratate. Autopastişă. Totuşi: există şi „versuri uneori inspirate” cum e cazul poeziei „Descrierea lui A”. alături de o grămadă de nonsensuri şi alături de o evidentă verbozitate. Dar chiar şi aici apare o capodoperă poetică intitulată „Tocirea”!

Ultimul volum intitulat „Noduri şi semne” (1982) să aducă un „ton cu adevărat nou” într-o poezie „liric enigmatică”. Poate  „enigma” s-ar mai lămuri dacă - aşa cum am spus – am studia şi poetica lui Nichita. Una originală, de altfel.

Excepţional poet, dar inegal, zice domnul Manolescu. Cel mai original poet român de după al doilea război mondial. Posesor, adaug eu, citând din acelaşi critic, al unei „limbi poetice liberă ca zborul de pasăre”… Şi iarăşi mă scarpin nedumerit în cap… Păi, cum rămâne cu geniul lui Cărtărescu, dacă (totuşi!) Nichita e „cel mai original poet român” postbelic? Dar, desigur, (nu-i aşa?) că geniu are Mircea nu Nichita. Pe care îl ocoleşte – în viziune manolesciană! – genialitatea.

Ce-ar mai fi de spus? Aceste rânduri neînsemnate n-au avut nicio clipă intenţia de a ştirbi cu ceva importanţa domnului Manolescu în cultura română. Asta ţine de evidenţă. Însă pe anumite părţi constat că „Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu s-ar fi putut numi mai bine şi mai precis – (ca Bucureştiul cărtărescian mult mai precis decât Londra eliotiană) – „Istoria critică a lui Nicolae Manolescu” de Nicolae Manolescu…

 

 

 

P.S. Şi parcă ar mai fi ceva de spus! Atunci când se face, nu-i aşa, cultul personalităţii scriitorilor, nu-i bine. Dar al criticilor e bine? Cazul lui Călinescu, „divinul”… Cazul domnului Manolescu însuşi…

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.