Opinie • Despre un conservatorism neţărmurit

de Lazăr POPESCU | Vizionari: 204 | 23 Aprilie 2010 Ora: 12:44

Istoria noastră naţională (formulez intenţionat pleonastic sintagma, apăsând pe adjectivul naţională, pentru că de la o vreme unii nu ne mai dau voie nici la sentimente patriotice) e plină de discontinuităţi încă de pe vremea voievozilor. Abia am apucat să punem bazele statului modern, începând cu Cuza şi continuând cu cei 48 de ani aproape în întregime străluciţi ai lui Carol I, că roadele au început să vină în cultura română: epoca marilor clasici. Începeam să ne întemeiem…Şi nu întâmplător, alături de mari oameni politici, cum au fost Ionel Brătianu şi Take Ionescu, apar în cultura noastră trei genii. Un geniu ordonator (Titu Maiorescu), un geniu sublim (Mihai Eminescu) şi un geniu al observaţiei (Ion Luca Caragiale). Urmaţi îndeaproape de Creangă şi Slavici. Dar să vedem cât de mult şi cât de bine i-am înţeles… Mă tem că nu prea bine şi nici prea mult. S-o luăm pe rând. În ceea ce-l priveşte pe Titu Maiorescu, deşi le place să se revendice de la el, niciun critic actual nu e maiorescian. Sigur, nu ducem lipsă de călinescieni şi lovinescieni. Şi-atunci ne apucăm să-l corectăm, nu-i aşa, pe Maiorescu… Realitatea însă îl validează cel mai adesea. De vreo douăzeci de ani tot croim, nu neapărat din cuţite şi pahară, superbe şi sublime forme fără fond. Cică clasa politică actuală e ea exact ca-n Caragiale: admirabilă, sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Să nu-mi spună nimeni că Emil Boc (sau altul) e un homo politicus… Pentru că – iată! – îmi aminteşte involuntar de versurile lui Eminescu: „Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic/ Ce-o băşică e de spumă într-un secol de nimic”. Sau de uşor săltăreţele rime: „Un pitic atât de mic/ Făcea baie-ntr-un ibric”. Sigur, Caragiale a fost şi el contestat. Extrema dreaptă interbelică, verzişorii interbelici e de presupus că l-au chiar urât. Acei caraghioşi periculoşi n-au înţeles niciodată ce admirabilă, subtilă şi necesară autocritică naţională a reprezentat maestrul Caragiale. Nenea Iancu. Sigur, l-au urât şi pentru că nu era (la origine) român. Dar n-au putut înţelege niciodată câtă nevoie aveam de acest alogen. Pentru că aveam nevoie de-un alogen care să ne spună uneori cât de stupizi putem fi. Sigur, n-ar fi înţeles nici modul cu totul genial în care Caragiale a anticipat protocronismul: „Sunt vechi, domnule!” Sigur, a venit – iată! – şi rândul lui Eminescu. pe care băieţaştrii, postmoderni de cartier, l-au înjurat mi rău ca la uşa cortului în revista rubicondului domn Andrei Pleşu. Probabil pe temeiul de minima moralia, …Dilematic, n-am ce zice… Departe de mine gândul de a menaja în vreun fel modalitatea patriotard-găunoasă-siropoasă în care este omagiat Eminescu în fiecare an de continuatorii protocronismului vioi-mioritic. Eugen Negrici avea dreptate în felul lui când propunea „un deceniu de tăcere Eminescu”. Spera că, în felul acesta, proştii vor tăcea. Proştii, însă, sunt foarte vocali şi, vorba lui Ortega y Gasset, proşti pe viaţă… Ceea ce nu dă nicidecum apă la moară vreunui Călin Vlasie, un oarecare director de editură, indiferent ce şi pe cine ar publica el, să declare într-un interviu că „Eminescu e idiotul naţional care ne-a întârziat dezvoltarea estetică aproximativ cu cincizeci de ani”. Eu cred că întârziat, întârziat în înţelegere şi pitic în cultura politică este chiar domnul Călin Vlasie. Şi am să explic imediat de ce. De ce şi cum. (va urma)