Opinie • Directorul de departament – sau reînvierea unei dinastii din Anglia secolului al XVII-lea, la Târgu-Jiu –

de Andrei NOVAC | Vizionari: 198 | 7 Ianuarie 2011 Ora: 10:45

Dictatorul, pardon, directorul de departament este, cu siguranţă, modelul cel mai reuşit al oportunistului de partid care, din dorinţa de a fi cât mai apreciat de şeful său, este dispus să facă orice, este imaginea tristă a involuţiei României pe acest segment. Din păcate, sistemul îi permite să rămână pe postul obţinut prin mătănii permanente în faţa şefului suprem, la fel cum le permite şi celorlalţi cu vocaţie de slugă. Dictatura nu poate să dispară din România cu totul, atâta timp cât cei care beneficiază de sacrificiul acelor copii cu ochii curaţi din decembrie 1989 nu o să înţeleagă că democraţia înseamnă libertate şi nu îngenunchere şi umilinţă. Directorul de cabinet este la fel ca şi ceilalţi colegi din suită, un om extrem de mărunt, care nu are nici un fel de sistem de valori, el se ghidează doar către propriul său bine şi ar fi, probabil, primul care şi-ar trăda iubitul conducător, doar pentru a putea să îşi păstreze beneficiile mărunte pentru el şi copiii săi plasaţi strategic în diverse funcţii şi, mai ales, puşi să urle la lună în corul de aplaudaci. Evoluţia acestui personaj este una clasică, a căutat întotdeauna un loc cât mai cald din care să îşi trăiască mediocritatea, spre deosebire de şeful său sau de ceilalţi colegi din corul de lăudători, nu are pretenţii de mare intelectual, asta pentru că nu i se pare un lucru interesant, în schimb se laudă pe unde poate cu toate cuceririle în materie de femei pe care le-a avut şi pe care o să le aibă şi de acum încolo. Aceasta este o fanfaronadă ieftină de prost gust şi o refulare a unor complexe groaznice( refulare nu este de rău). Personajul de faţă este mai mult un ţopăitor prin funcţii, este, probabil, sportul pe care îl stăpâneşte cel mai bine.
Acest personaj poate fi recunoscut după:
- Este unul din cei mai mari demagogi din corul de aplaudaci şi, mai ales, este printre cei care şi-a adus şi alţi membri ai familiei în cor.
- Spre deosebire de ceilalţi, care îşi doresc cu ardoare statutul de intelectual, acesta îşi doreşte pe acela de gigolo
- Îşi apără şeful întotdeauna cu gura plină pe unde poate, încercând să îi arate cât de supus este.
- Nu are păreri personale, în uniformă stă mereu plecat.
- Este văzut mai mereu la umbra şefului etern, fiind oricând gata să se aşeze în genunchi, chiar şi în spatele umbrei, nu doar în faţa ei.
- Îşi dă o importanţă extraordinară de fiecare dată când are ocazia, în public, pentru a putea să îşi arate autoritatea faţă de cei mai mici decât el.
- Nu cunoaşte nici el ce înseamnă democraţia adevărată, se ghidează după încercările forţate de a vorbi în limba română ale şefului său.
- Se simte un om împlinit, tocmai pentru că a reuşit să îşi aranjeze copiii în locuri care mai de care mai călduţe.
- Datorită unei coincidenţe stranii, am putea avea impresia că o veche dinastie din Anglia secolului XVII-lea a apărut la Târgu-Jiu, aceasta din urmă trăgându-se nu dintr-o familie princiară, ci dintr-una cu o vocaţie de…
Astfel, personajul nostru duce o viaţă tihnită( tihnit nu este ceva de rău) şi plină de armonie, îmbinând munca şi arta( vocalize şi concerte la urechea şefului în corul, pardon, echipa sa) cum numai el poate să o facă, fiind, probabil unul dintre micii dirijori ai corului.

P.S.: Urmează Sluga izgonită