Opinie • După douăzeci de ani

Surprinzător de palidă ni s-a înfăţişat a douăzecea aniversare a evenimentelor din decembrie 1989, pe care, deşi termenul e controversat, atât din direcţia profitorilor care tind a minimaliza „pretenţiile” de eroism, revendicările în numele cărora au murit oameni, ca şi din cea a dezamăgiţilor care nu pot a nu vedea manipulările, deturnarea unor idealuri, le vom numi Revoluţie (la urma urmei, celei din 1848, consacrate în manualele de istorie, nu credem că i s-ar putea acorda o mai mare importanţă). Lăsând la o parte previzibilul ritual oficial (de remarcat că la şedinţa comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor au absentat cu nonşalanţă peste o jumătate de parlamentari!) şi retorica unor politicieni, expeditivă, lipsită de nerv, ne-a mirat faptul că presa s-a mulţumit să refacă filmul dramaticelor zile dintr-un unghi oarecum superficial, punctând exclusiv senzaţionalul momentului. Misterele acestuia persistă. Perspicacitatea jurnaliştilor, uneori aşi ai investigaţiei, n-a prea fost pusă de astădată la contribuţie. Astfel încât adevărurile ascunse sau măsluite continuă a trona într-un domeniu în care trecerea timpului s-a dovedit irelevantă. A fost în decembrie o mişcare spontană sau un complot pregătit cu mult înainte, care a făcut posibil „furtul” de Revoluţie? Am avut a face cu o manifestare a voinţei românilor sau cu o manevră a „agenturilor” străine? Cred că trebuie să spunem răspicat: chiar dacă a existat un plan în sânul conducerii comuniste, la eşaloanele „inferioare”, pentru răsturnarea dictatorului, chiar dacă persoane venite de peste graniţă nutreau acelaşi ţel, asemenea acţiuni au avut un caracter benefic. Ele răspundeau unui interes naţional indenegabil, cu bătaie istorică, răsfrângeau nemulţumirile îndelung dospite ale maselor de cetăţeni supuse nu doar la umilinţe încununate de paranoicul cult al „genialului” cârmaci, ci şi la privaţiuni materiale tot mai severe, tot mai greu de suportat, ininteligibile pe „culmile progresului” trâmbiţat de propagandă. O mizerie multilateral dezvoltată semnala sfârşitul erei comuniste. Şi chiar dacă ne-ar incomoda (de ce, în fond?) elementul unui „amestec străin”, ce-ar fi atentat, vezi Doamne, la făţarnic clamata „independenţă şi suveranitate naţională”, cum am putea presupune că agenţii tenebroşi ai acestuia ar fi putut scoate în stradă, în toată ţara, mii, zeci de mii, sute de mii de oameni, i-ar fi determinat pe mulţi dintre ei să-şi jertfească viaţa? Să rămânem în limite rezonabile! Doar mentalitatea otrăvitului naţional-comunism ne-ar mai putea împinge în direcţia unei atari nu numai meschine ci şi total neverosimile judecăţi, bună pentru agrementarea râncedelor texte de tip vadimist şi păunescian.

Nici acum nu ştim „cine-a tras în noi în douăjdoi”, vorbă stabilită într-un amar folclor revoluţionar, dar şi după fuga lui Ceauşescu. Să fi fost Securitatea? Să fi fost Armata, să fi fost nişte ultrasecrete grupări paramilitare, pregătite din timp de regim pentru zile grele? Uluitor e că niciunul din „teroriştii” care au umplut ţara de sânge n-a fost adus la lumină, tras la răspundere, condamnat. Reprezentanţii puterii autoinstalate atunci dau din umeri, dau din colţ în colţ. Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, chiar şi de timpuriu mazilitul Dumitru Mazilu simulează surpriza, inscienţa, au aerul că se aliniază stupefacţiei generale. Aparentele eforturi de elucidare a tragicului fenomen de către parlamentari şi reprezentanţi ai justiţiei n-au făcut decât să conserve enigma, s-o facă şi mai tulburătoare. Dosarul Revoluţiei, aşa imperfect, ciuntit cum e, după toate probabilităţile, deoarece are în vedere doar o mică parte din vinovaţi, rămâne secret. Zadarnic curajoasa Asociaţie 21 decembrie, în frunte cu un om dintr-o bucată, Teodor Mărieş, a înaintat un memoriu pe această temă la CEDO. Zadarnic preşedintele celei de-a treia Camere de la Strasbourg a recomandat instanţelor româneşti să îngăduie opiniei publice accesul la dosar. Parchetul general, condus de Codruţa Kovesi, reconfirmată în funcţie de actualul preşedinte al ţării pe încă trei ani, s-a baricadat în tergiversări. Doar-doar crimele se vor prescrie, un număr tot mai mare de vinovaţi şi de nevinovaţi vor părăsi lumea noastră sublunară… Bunul simţ ne îndeamnă însă la câteva supoziţii. Nu e cu putinţă ca Iliescu şi proaspăta sa camarilă, din care făceau parte generalii condamnaţi pentru crimă, Stănculescu şi Chiţac, să nu fi ştiut ce se întâmplă, să fi fost străini de urzeala care a făcut posibilă acţiunea „teroriştilor”. E o certitudine că şi Armata şi Securitatea, eventual şi unităţile speciale din umbră, au dezlănţuit măcelul care a avut două faze, una până la 22 decembrie, alta, cu mult mai numeroase victime, după ce dictatorul dispăruse de pe scenă. Vinovăţiile au rămas însă zăvorâte printr-o complicitate a beneficiarilor de primă mână ai schimbării politice. Defel întâmplător, o mare parte din nomenclatură, nu în ultimul rând din categoria fostei poliţii politice, s-a lansat în afaceri, punând cu bravură temeliile „capitalismului sălbatic” de care am avut / avem parte, fapt explicabil prin recursul indivizilor în chestiune la fonduri băneşti, la o reţea de relaţii statornicite sub cârmuirea comunistă, care e departe de a se fi destrămat. Au alcătuit o structură impenetrabilă, incluzând şi mediul instituţional al statului. Economia de piaţă a devenit întâi de toate apanajul fostei clase politic-clientelare. Precum la mafioţi, legea sa e tăcerea (inclusiv asupra celor petrecute în decembrie). S-a vorbit frecvent, şi nu fără noimă, de „forţele oculte” care se află în spatele structurilor statului, ale unor partide şi politicieni. E greu de spus în ce măsură aceştia din urmă sunt interpuşii ori, vorbind pe şleau, marionetele unor securişti „reciclaţi”, dar, spre a oferi un singur exemplu, cum am putea uita motivaţia cu care Emil Constantinescu s-a declarat „înfrânt” în funcţia de preşedinte al ţării? Dovezile concrete vor veni cândva, deocamdată ştim difuz, însă nu mai puţin constrângător, că în dulapul vieţii noastre publice se află un schelet. Însăşi evoluţia situaţiei politice din România postdecembristă atestă o defel îmbucurătoare continuitate a sistemului anterior. În locul Partidului Comunist s-a instaurat iniţial un mamut numit FSN, replică peste timp a BPD (Blocul Partidelor Democratice), întrunirea procomunistă a unor formaţiuni cu care partidul abuziv apărea în alegerile din noiembrie 1946. Două au fost procedeele de care comuniştii s-au slujit odinioară pentru a anihila opoziţia: divizarea formaţiunilor acesteia şi ampla faţadă „democratică”, menită a le masca jocurile. Neocomuniştii din decembrie au făcut uz de această ultimă manevră. Evident, personalităţile realmente anticomuniste cooptate formal în FSN, precum Doina Cornea şi Ana Blandiana, au fost nevoite a se retrage în foarte scurtă vreme din acest organism clădit pe vatra fostului partid unic. Comportarea noilor cârmuitori (prigoana îndreptată asupra partidelor „istorice”, aţâţarea vrajbei etnice la Tg-Mureş, oribilele mineriade) a suprimat rapid iluzia celor ce sperau că vor avea parte de-o reală despărţire de era totalitară. Ca într-o biologie perversă, germenii acesteia i-au asigurat perpetuarea sub destule aspecte. Din FSN s-au prăsit PSD şi PD, ultimul devenit nu demult (prin aplicarea primului procedeu diversionist pe care l-am menţionat, îndreptat împotriva PNL), PDL. Politichia noastră, în cuprinsul căreia celălalt mare partid interbelic, PNŢCD, s-a văzut sabotat şi decimat, mai cuprinde şi PRM, reprezentanţă făţişă a naţional-comunismului. Se agită în mediile publice, cu o anume vizibilitate, şi Adrian Păunescu, poet iniţial cu har, a cărui ambiţie, dacă ar fi păstrat o câtime de bun simţ, ar fi fost, după decembrie, doar cea de-a obţine postul de director al unui muzeu Ceauşescu, avându-l eventual ca adjunct pe tribunul Vadim… Dar să revenim la PDL. Liderul său, fireşte, tot un fost, fie şi mai mărunt, nomenclaturist, perpetuează o trăsătură definitorie a sistemului comunist şi anume autoritarismul. Pofta irezistibilă de-a monopoliza puterea în propriul său pumn. Nu se desprinde oare atât de greu Rusia, arhetip, prin stalinism, al despotismului ceauşist, de idealul conducătorului absolut? Se află aici în chestiune şi o anume pasivitate indusă populaţiei, o lene speculată în sensul delegării întregii răspunderi către stat şi a întregii răspunderi a statului către un personaj suprem, către un „tătuc”. Către un ins providenţial, capabil a asigura tot ce le trebuie oamenilor, la treapta unei vieţi automatizate, de la locuri de muncă la informaţie, de la hrană la distracţie. Nu e vorbă, şi Ion Iliescu şi Adrian Năstase s-au dovedit fideli aceleiaşi psihologii totalitare, dar, cel dintâi, din motive (totuşi) de constituţionalitate, al doilea printr-un accident electoral, au trecut în plan secund. În Traian Băsescu reînvie în prezent cu vigoare acea dispoziţie paternalistă, care, de fapt, n-a dispărut din 1989 până azi. Un iz ceauşist se percepe în conduita d-sale populistă (băi de mulţime, afectarea unei identificări cu „vocea poporului”, aţâţarea unor porniri gregare, proletar-naţionaliste etc.), dar totodată şi un complex de inferioritate ce s-ar dori compensat. Nu fără un snobism sui generis a fost decizia Băsescului de a-şi proclama peste noapte partidul ca fiind „de dreapta”, un act absolut nemotivat, ridicol. Tip cu o formaţie intelectuală precară, actualul prezident se complace în atmosfera de (stranie!) adeziune a unor intelighenţi „elitişti”. Cât priveşte pornirea d-sale obsesivă împotriva „mogulilor”, ea trădează un spirit concurenţial, ciuda unei rivalităţi, fie şi indirecte, în planul puterii, şi totodată un reflex stângist împotriva „îmbogăţiţilor”. Liderul pretins de dreapta îşi trădează pretenţiile doctrinare, căci de sub haina sa neagră, solemnă, bate la ochi cămaşa roşie. Date fiind cele menţionate mai sus, răstimpul scurs de la Revoluţia din decembrie, cu toate că aproape echivalent cu epoca interbelică, pare, în raport cu profilul aceleia, imatur, improvizat. Vestigiile erei comuniste sunt încă prezente, chiar dacă în formele unei anume disimulări, în combinaţii hibride cu elemente ale „europenizării”. Mă tem că dizolvarea lor în fluxul a ceea ce socotim că ar fi normalitatea va ţine atât timp cât se vor mai menţine în viaţa obştească indivizi cu concepţii totalitare. Adică încă cel puţin alţi douăzeci de ani.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta