Opinie • „Elita noastră şi-a uitat ca întotdeauna datoriile!” (T. Arghezi)

Este un principiu de bază în domeniul sănătăţii ca atunci când eşti bolnav să încerci să te tratezi. Însă, mai există un principiu de bun simţ, în cazul în care nu eşti interesat foarte tare să te întâlneşti cu moartea, să încerci să afli care sunt cauzele şi nu doar să tratezi simptomele.

Această regulă se aplică indivizilor. Cum se poate acţiona dacă boala este a unei colectivităţi? Şi dacă deja a devenit o pandemie?

Constatăm de ani de zile cum se acţionează asupra unui întreg corp naţional, tratându-se doar efectele. De cele mai multe ori nici măcar acestea… Şi apoi se declară triumfalist că boala a fost învinsă. Deşi suferinţa nu a încetat… Iar lacrimile continuă să se reverse!

Şi apoi se caută vinovaţii. Niciodată vina! Doar simptomele. Nu cauza! Dacă nici măcar nu se pune întrebarea de bun simţ de ce s-a ajuns aici, atunci suferinţa este chiar singura soluţie…

Şi ce constatăm? Acum operăm doar simptomele, iar cangrena se extinde, fiindcă centrul de comandă este bolnav! Şi atunci cum să fie organismul?

Care sunt cauzele? Ni se răspunde arătându-se simptomele! Al cărui „organ” este vina? Ce „organe” nu funcţionează? Ni se replică sugerându-ne că totul este perfect! Şi că trebuie să avem încredere în acestea organe şi, eventual să solidarizăm cu ele, căci oricum ele ştiu să lucreze. Şi poate, să punem mai puţine întrebări…

Da, să solidarizăm! Este o regulă vitală pentru funcţionarea umanităţii! Însă cu cine? Şi pentru ce? Ar trebui să ştim şi noi…

Dacă organele sunt în stare de funcţionare perfectă, de ce organismul suferă? Este, bineînţeles, o întrebare de bun simţ, însă inutil să mai fie pusă.

A recunoaşte că ceva nu funcţionează şi a-ţi asuma responsabilitatea a ajuns în România să fie considerat ceva care ţine de genialitate. Eşecul inteligenţei se constată atunci când cineva se încăpăţânează să nu recunoască un lucru evident, când o anumită convingere este invulnerabilă în faţa criticii sau a faptelor care o contrazic sau când respectivul nu învaţă din experienţe şi devine un modul blindat. Ghici ghicitoare, cine-i???

Psihiatrii ştiu că multe patologii se caracterizează prin această siguranţă eronată şi de neînvins, aşa cum este în cazul halucinaţiilor. Consecinţa inevitabilă este că o astfel de persoană se închide în lumea sa proprie şi poate ajunge la un tip de demenţă bazată pe un anumit gen de raţionament, dar care poate fi fals. Şi aceasta datorită faptului că s-a ajuns la pierderea simţului realităţii.

Situaţia cu care se confruntă în prezent o întreagă colectivitate umană poate fi consecinţa unui eşec dramatic al inteligenţei. Ceea ce nu ar fi cel mai rău. Ar mai fi, totuşi, posibilităţi de remediere…

Există, însă, şi varianta ca pierderea raţionalităţii şi ieşirea din decorul realităţii să fie rezultatul unei patologii. Ceea ce mi se pare cel mai grav… Fiindcă se calcă totul în picioare…Şi, din păcate, am mai trăit acest scenariu acum două decenii…

P.S. Fiecare să înţeleagă ce vrea. Eu sugerez că o naţiune acţionează ca un corp… Când este sănătos! Şi când are mintea limpede. Mintea celor care îl conduc. În sens contrar este nevoie de o intervenţie nu doar chirurgicală, ci şi una psihiatrică…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta