Opinie • Eminescu, asasinat pentru că era un jurnalist incomod?

Fiecare dintre noi a fost învăţat la şcoală că Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut ţara noastră şi că nu mai e nimeni ca el. Printre epitelele şi comparaţiile absolute prin care este descris, am învăţat pe de rost zeci de poezii şi am reţinut că nimeni nu a mai folosit limba română ca el.

Cu două minute înainte de pauză, profesorii apropiaţi de elevi mai spuneau şi câte o picanterie. Am aflat astfel de relaţia cu Veronica Micle, de sifilis şi că nu era în toate minţile atunci când a murit.

Sătui de poezii şi de obligaţia de a învăţa zeci de pagini de comentarii, unii au rămas doar cu ce li s-a spus atunci. Că Eminescu era sifilitic şi nebun şi că a trăit în fantezie şi melancolie, obsedat de temele care se regăsesc în poeziile lui.

Şi de ce ar fi asta o problemă? A fost un poet, un artist. Aşa sunt artiştii. Da, numai că această variantă, răspândită încă de când era în viaţă, nu e tocmai adevărată.

De obicei, într-un chenar din manualele de Limba română mai erau câteva cuvinte despre societatea Junimea şi alte patru cuvinte care spun cât se poate de sec ce l-a preocupat pe Mihai Eminescu în ultimii 13 din cei 39 de ani de viaţă: „redactor la ziarul Timpul”. În aceste patru cuvinte sunt îngropaţi, însă, 13 ani de luptă împotriva politicienilor lacomi şi corupţi şi un naţionalism care a deranjat atât de mult marile puteri încât i-a adus moartea.

Cu toate acestea, Eminescu este prezentat în continuare ca un tânăr boem şi visător şi nu ca bărbatul care a fost printre primii deţinuţi politici ai statului român şi primul ziarist român redus la tăcere pentru că era prea incomod.

Angajat politic în slujba statului

Mihai Eminescu şi-a început activitatea jurnalistică în 1876 la Curierul de Iaşi, iar un an mai târziu a ajuns în la ziarul Timpul din Bucureşti, afiliat Partidului Conservator. După trei ani avea să fie numit în funcţia de redactor-şef.

Nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-şi câştige existenta, ci a fost cel mai bun mod prin care putea lupta pentru România. A scris cu patos şi cu o forţă distrugătoare despre „iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”. Maiorescu a scris: „Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verbă”.

Eminescu nu a avut niciodată pretenţia de a fi un ziarist sau analist politic echidistant. A fost implicat politic şi atât de important pentru conservatori încât Titu Maiorescu îşi prezenta partidul astfel: „Cei 10 capi ai lui şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Cât a putut să scrie acolo, el a luptat împotriva principiilor „machiavelice ale roşilor” (n.r.: liberalii din acea perioadă). Era de părere că aceştia priveau statul ca pe un mecanism „cu resorturi moarte, a cărui activitate şi repaos se regulează după legile staticii şi ale dinamicii”. De aceea, ei nu respectau tradiţiile, pe care le considerau nişte prejudecăţi şi credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”.

Pentru liberali, scopul economiei politice era producţia, ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui şurub de maşină”, în timp ce pentru conservatori statul era „un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”.

Să le spunem ticăloşilor ce ticăloşi sunt

Eminescu îşi asumase rolul de chirurg care trebuia să elimine „putrejunea bubei noastre naţionale” astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească „corpul statului”. De aceea, se simţea obligat să lovească în nulităţile politice, pentru că ele să ştie “că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”.

Era acuzat uneori că folosea un limbaj exagerat şi chiar injurios, dar se apăra spunând că foloseşte cea mai exactă expresie care să descrie situaţia.

„Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neştiinţei şi a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată şi ceea ce reprezintă, demnităţi înalte ale statului, excitează deja râsul şi ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenţie de a ponegri, nu există defel”.

Nu i-a iertat nici pe conservatori pentru că i-au abandonat pe românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar şi privea scârbit cum se făceau alianţe cu liberalii şi se renunţa la vechile principii doar pentru fotolii călduţe la Viena.

Deşi a fost omul de bază al conservatorilor la ziarul Timpul, Mihai Eminescu şi-a exprimat în articole numai părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna cu linia oficială a partidului. Acest lucru a provocat proteste şi nemulţumiri din partea unor conservatori, Petre Carp transmiţându-i de la Viena lui Maiorescu: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”.

„Până când comedia aceasta? Până când panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm... şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator?

Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, maine alta, numai să ne meargă noua personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca şi cămeşile şi partidul ca cizmele?”.

Polemika te provoacă la dezbatere: ţi-ai dori ca România de astăzi să aibă un jurnalist aşa cum a fost Mihai Eminescu? Crezi că un jurnalist ar trebui să fie echidistant sau doar să îşi afirme clar opţiunile? A fost Mihai Eminescu redus la tăcere din cauza faptului că era incomod pentru clasa politică? Aşteptăm răspunsurile dumneavoastră pe saitul ziarului nostru: www.polemika.ro

Despre Poet sau nu

Dacă poezia e, cum spunea Madame de Staël, „une noble inutilité”, atunci acela care scrie poezie, poetul – să zicem – e un nobil inutil. Parcă îl văd pe un poet, pe castelanul, stăpânul ăsta păstorindu-şi latifundiile, supuşii, trecând cu o caleaşcă pe drumurile mirifice ale domeniilor sale, cu un imens nor de colb în urmă, stând rezemat în scaunul său şi scriind, scriind poeme, construind prozodii şi uneori, cu o deferenţă şi indiferenţă nobile – desigur –uitându-se pe ferestruică leneş să admire un nor, un pâlc de copaci, un iaz ori doar să vadă ce munci ale câmpului fac obidiţii ce trudesc. Pentru ca el să creeze o lume absolut mirobolantă în versuri. Şi eventual cu o rimă savantă.

Niciodată un poet nu a fost nobil. Dar nu a fost inutil.

Acum o întoarcem: Poetul a fost un veşnic inutil. Dar a fost un autentic nobil al spiritului, un om care a pus celorlalţi oglinda în faţă, cel care a avut timp să se aplece asupra propriilor sentimente şi să aibă curajul să le arate în afară. Deviind mitul lui Narcis, poetul e cel care se uită în oglindă, se aruncă apoi cu totul în apă. Iar plonjarea e în sine şi în şinele unei lumi întregi nu doar o mică oglindire autocontemplativă nu e o mică mizerie trecătoare ori chestie acolo, un boţ scufundat, înecându-se în mâl şi uitare, nimicnicie şi na, totul e vanitas care este el vanitatum, omnia vanitatis.

Oamenii nu ştiu că poezia e o stare continuă, e un mod-de-viaţă. NU are legătură cu nobleţea, cu inutilitatea. Poezia se respiră, se vede, se pipăie, se miroase ori se aude. Vrei castel? OK, atunci: miroase, auzi, pipăie, respiră, auzi poezie, scrie apoi sau chiar nu scrie, nu e nevoie, poetul nu are nevoie să scrie, el doar are abilitatea de a pune pe o hârtie ce simte, dacă vrei castel, dacă vrei să fii latifundiar, doar stai şi simte-te şi vezi ce e cu tine şi ce e în jur, cum se mişcă toate anotimpurile şi viaţa ta prin ele.

Oricum o dai, poetul pică prost.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta