Opinie • Hai sictir!

De la 16 ani ți-am îmbrãcat uniforma și mergeam țanțoș, mândru cã m-am alãturat ție. Am purtat-o vreme de 39 de ani calendaristici. ți-am dedicat anii tinereții și anii maturitãții mele. Nu m-am jucat cu tine, nu te-am pãcãlit, nu te-am trãdat. Ai ocupat întotdeauna locul de onoare în preocupãrile mele. Pânã și familia mi-am trecut-o pe locul doi, gândindu-mã eu cã atunci când puterile nu-mi vor mai permite sã te slujesc, mã voi ocupa și de familie, crezând cã tu nu mã vei lãsa de izbeliște tocmai atunci. Convins cã loialitatea-mi va fi rãsplãtitã cu loialitatea-ți, ți-am dedicat zilele, nopțile, verile, iernile, primãverile și toamnele mele. Nu regret nimic din ceea ce am fãcut eu și din ceea ce am fost eu. Faptele și trãirile mele sunt și acuma motivele mele de mândrie ținute „la secret”, în suflet. Chiar și dupã ce m-am pensionat, tot la tine mã gândeam. Mã frãmântam de câte ori te vedeam ponegritã pe nedrept, deși nu mai puteam sã te apãr așa cum o fãcusem toatã viața. Uneori te mai și certam, pentru cã nu-mi erai indiferentã și vroiam sã fii mereu la înãlțimea la care te-am știut eu. N-aveam cum sã te scot din mine. Astãzi, însã, mã simt înșelat și lovit de tine. Mi-ai furat jumãtate din pensia pe care mi-o dãduseși tot tu. O pensie câștigatã în cel mai onest mod cu putințã. O pensie în care nu mi-am bãgat nimic în ultima lunã, ca sã-mi creascã. O pensie pentru care nu m-am zbãtut sã obțin grade sau funcții pe ultima sutã de metri. O pensie obținutã prin abnegația cu care te-am slujit întreaga mea carierã. Iar tu m-ai lovit. L-ai luat în brațe pe un mafiot care te minte și te înșealã. L-ai crezut mai mult decât pe mine și l-ai lãsat sã mã înjunghie pe la spate. Pe mine nu mã doare lovitura lui, pentru cã face parte din el, ca jivinã. Nu știe sã facã altceva. Nu e capabil de altceva. Dar tu? De la tine nu mã așteptam! Nu am cuvinte sã-ți descriu mâhnirea ce mi-ai produs. Este iremediabilã. Astãzi, acum, ai dispãrut din existența mea.
Hai sictir, armatã! ªi tu știi cã eu nu glumesc cu tine.
P.S. Un coleg mi-a reproșat rândurile de mai sus. Îl anunț și pe aceastã cale cã știu ce vorbesc, inclusiv când scriu.
Armata de astãzi este cea care m-a ținut la poartã și nu a vrut sã-mi primeascã plicurile cu adeverințele într-o zi lucrãtoare, pentru cã nu au vrut șefii.
Armata de astãzi este cea care nu mai invitã rezerviștii la ceremonii desfãșurate în unitãți în care au muncit, sau pentru care au muncit.
Armata de astãzi este cea care susține avansarea unor rezerviști dupã criterii clientelare, fãcându-i pe oameni cu grade obținute prin merite reale sã le fie rușine sã le mai poarte.
Armata de astãzi este cea care, prin gura juriștilor și finanțiștilor ei, ne minte și ne înșealã, încãlcând legi pe care noi le-am respectat.
Armata de astãzi este cea care privește pasivã cum suntem bãlãcãriți.
Armata de astãzi este alcãtuitã din șefi aflați pe diverse trepte ierarhice, inclusiv cele mai înalte, care nu-și apãrã subordonații în fața valului de invective guvernamentale revãrsate asupra lor.
Armata de astãzi este cea care mã muștruluiește pe mine pentru cã îl critic pe cel care ne minte și favorizeazã încãlcarea legii.
„Hai sictir!” este o formulã de reverențã în raport cu modul în care ne trateazã aceastã armatã pe noi.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta