Opinie • Herta Müller faţă cu tragismul banalului curent

Citesc, recitesc, mă duc, mă întorc, nedumirindu-mă de la prima lectură. Poeziile Hertei Müller mimează inabilitatea în compoziţie, mai exact în transpoziţie, pentru că par... scrise de un copil pentru cei mici. Este vorba de fapt de renaturalizarea limbajului, de reîntoarcerea lui la rostirea originară, incantatorie, de un joc (care aparent refuză cultura) de-a dicţiunea neintenţională.

Acest tip de lirism survine, precum gheizerele, din oglinzile de gheaţă ale unui suprarealism de prelungire, practicat în România de Ion Caraion, Gellu Naum, Cezar Ivănescu, Petre Stoica, A. E. Baconsky, însă, mi se pare mie?, cu mai mult succes.

Totuşi umorul, sarcasmul, atitudinea-i de revoltată neuzată fizic şi psihic aerul libertar absolut – care plac, văd, foarte mult juriului care acordă premiul Nobel pentru literatură (Herta Müller l-a primit recent pentru proză mai ales) - îţi oferă de la un moment dat impresia unui lirism de-o acurateţe clasicizantă”, în pofida „nebuniilor” transretorice şi a dicteurilor automatice ale subconştientului forţat să semnifice, să urce în forma expresivă produsă de hazardul ludic până la dispariţia literaturii. [1]

Raportându-i discursul transversalizat, simulând... realismul cotidian, ca depozitar al imaginarului infinit pentru fantezia unei poete care refuză cu o obstinaţie neobişnuită modernismul înalt, [2] de superioară calitate estetică / artistică, la cel al comilitonilor români invocaţi mai sus, Hertei Müller i s-ar putea reproşa, de către vreun critic gomos / savant, acest stil anticanonic, antipoetic, „superficial” etc., ca fiind prea primitiv?

Ar fi desigur o eroare impardonabilă, căci ce contează până la urmă este respectarea strict punctuală a legilor prozodice, a principiilor de ritm şi rimă, a formei organice indusă corpului metalingvistic fără ca autoarea să fi recurs la forţă, la vreun „forceps” extractor.

Poezia Hertei Müller, repet, te dezarmează prin semantismul ei zgomotos, extrasenzorial, deşi, în subsidiar, e irigat de-o melancolie grea, metafizică, [3] subminată şi aceasta de-o criză acutizată a fiinţei, care căzută dramatic în istorie, se resimte tragic, [4] nemaiavând parcă energia să se reculeagă la templu.

Prin urmare poeta iese în stradă, gândeşte în bucătărie, meditează în parc, se autocontemplă în fereastra casei din colţ, se regăseşte în ipotezele dadaiste se autoinclude în integralismul obiectual, se reproiectează în plăcerea eului de-a se lăsa înghiţit, ionaic, de contingentul cel mai sordid, de preajma uneori sufocantă dar stimulatoare prin nivelul ei de socialitate paradoxală şi prin atmosfera-i finalmente mântuitoare de angoasă existenţială tot mai insuportabilă. [5]

Gloses aşadar pe marginile acestei cărţi (Im Haarknoten Wohnt eine Dame / În coc locuieşte o damă) tradusă convingător de Nora Iuga, dintr-o germană ideografică şi favorabilă – dacă-l l-aş cita pe Paul Klee [6] – translării liniei şi trecerii ei spre volum, spre tridimensional, translării suprafeţei în spaţiu, sau interferării planurilor semnificante pe care cuvintele le ţes ostensiotic, [7] şi nu ezit în a mă recunoaşte sedus şi de-o asemenea manieră oarecum prevertiană de-a scrie versuri (a)simetrice, heteroclite, trans-avangardiste prin excelenţă la o ultimă / ultimativă reevaluare axiologică.

Reproduc, ilustrându-mi eseul de faţă, o asemenea mostră deconstructivă, autonegantă, dar păstrându-şi profunditatea filosofică pragmatică în contururile ei infantile. Arta copilului e una a schematizării abstracte. La Brâncuşi întâlnim chiar cerinţa expresă ca artistul modern să păstreze inocenţa sensibilităţii infantile. [8] Herta Müller se comportă de aceeaşi manieră kandinskyană [9] promovată în cadrul grupului, „Cavalerului Albastru” unde dorinţa apropierii de simplitatea şi expresivitatea desenului infantil era ceva de la sine înţeles, „pe domnul Sterr îl cheamă Franz / stă de parcă-i rupt din şale / şi la gură-şi pune yale / sare de pe geam îl şanţ / nu-i prea mic şi nici înalt / face gaură-n asfalt” (p.135).

Herta Müller pune şi ea accentul transistoric pe calitatea poeţilor care, asemenea copiilor, pot sesiza în mod spontan sunetul interior al lucrurilor vieţii şi pot elabora noi scheme de constituire a imaginii artistice [10], comportându-se cu o naivitate aproape propedeutică: „Viespe neagră nu-nţepa / punctu-i mic şi viaţa-i grea / creier strâns într-un sertar / cărămidă şi mortar / să fi a fi fi va fost / prafu-i praf în adăpost / ani stricaţi şi-un băieţel / cu un ochi de moş în el / şi-un pion de şah în cioc / ca furnica în cojoc / hai înţeapă-n conjunctiv / gâtul alb şi fă-l oliv” (p.133).

Oricum un cititor insistent depistează uşor în subsidiarul textelor (care parodiază fireşte subtil textualismul), mesaje şi indici ale expresionismului, abstracţionismului, cubismului („esenţa spaţiului pictural este planeitatea lui” – Hans Hoffmann), suprarealismului, optic-artei, pop-artei etc. Aceste <<isme>> sunt voluptuos, hazoz, radicalizate şi sintetizate în genul compoziţiilor totale ale lui Pollock şi Newman, nonrelaţionate, secţionate, într-un cadru fonic, relansându-se în context discuţia despre raportul fonem / grafem şi despre unitatea dintre semnificant şi metasemnificant: „ora nouă gogoşari / un bărbat în linii mari / se plimba prin mahala / vestejindu-se aşa / şi avea capricii gri / şi cravate-n farfurii / şi silabe (s.m., I.P.-B.) foarte reci / rătăcindu-se prin beci / sub veioza de la pat / o  mătuşă de pasat / ies din mâneci albe mâini / două pâini.” (p.113). [11]

Făcând o paralelă între poezie şi glumă, inspirat de Carlos Bousoño, pot aprecia că în poezia Hertei Müller există adecvarea la viaţă, o solidaritate cu fiinţa ridicolă, o stângăcie neverosimilă, o plăcere estetică superioară rezultată din gratuitatea ei, dar şi din efectul comic care suspendă enunţurile grave. [12]

Prin urmare poezia poate să existe în limbajul „real” nepoematic, dar H.M. poate reclama şi reversul: o lirică cu o (meta)gramatică de natură pur imaginară. În primul caz, cea care vorbeşte este autoarea pornind de la o situaţie reală şi adresându-se într-un limbaj real unui public la fel de real: „Când vine anu / dă din cap şi râde (s.m., I.P.-B.) / când nu vine niciunu / parcă-i o mâţă-n cleşte / jigărită ca o şiră de peşte / şi spune ce figură / mai eşti şi tu doar nu-i nici un secret / semeni cu o corcitură între o muncă forţată / şi-un clarinet (p. 99).

În cel de-al doilea caz, cel care vorbeşte este un personaj imaginar, care se bucură de asentimentul autoarei până la identificarea cu el. Şi, dacă personajul este imaginar, imaginare sunt şi limbajul policratic, şi publicul căruia i se adresează personajul, de data aceasta transcendându-i condiţia umilă, provocator autocratică, şi invitându-l în propriu-i univers de revelaţii, de insurgenţe fantaste, de consubstanţialităţi între natură şi cultură, pentru a-l transforma iremediabil şi definitiv. [13]

Personajul imaginar poate fi un câine vorbitor: „Mi-a spus un câine /-n treacăt las-o baltă” (p.101); poate fi un pâlc de plopi: „Ies plopii-n haine negre la plimbare” sau luna însăşi „luna schimbă-ntruna ascensoare / şi taie curţile cu dinţi de gheaţă” (p.103); până şi frizerul „tunde toţi prunii din cer”, abulic şi fantasmagoric; iar mortul „cade pe gânduri / din când în când şi se ridică-n / atâtea rânduri să îşi ia părul din tabacheră apoi se întoarce suflă-n scrumieră / că în tutun pistoale roz dau în floare / şi spune drum bun şi-i ras în cap fără brici / de-un general cu furnici.”

Predilecţia pentru fantasticizarea [14] ludicizantă [15] este soră geamănă cu ironia, cu identificarea comicului din buimacul cotidian. Apelând la teoria bergsoniană a râsului [16], mă apropii de finalul eseului critic de faţă. Ca şi Henri Bergson, Herta Müller va lua în seamă inadecvarea sau camuflajul pe care fluxul trăirii le suferă, neeliminând pedeapsa de rigoare şi îndreptarea pedagogică. Detaşat spiritul („qui se manifeste tout de suite par une manière virginale”) dezlegat de grija conservării de sine se va privi în maniera unei opere de artă contrazicătoare.

Sub această detaşare, intruziunea comportamentului mecanic în fluxul viului, insinuarea anchilozei, nasc comicul, ca va fi amendat prin râsul rabelaisian reconvertit la onirismul lui Dali „În exilarea noastră socială – citez din prefaţa lui Ştefan Afloroaei la „Teoria râsului” – diformitatea, deşi disimulată, încă mai poate ajunge un divertisment, grimasele făpturii încă oferă ochiului o satisfacţie, automatismele aproapelui încă dispun, pliurile înţepenite ale viului pot încă să distragă. Induc un gen de absenţă a timpului grav, un răgaz al uitării vastului mecanism căruia îi suntem predaţi”. [17]

Dar în poezia năstruşnică a Hertei Müller, persistă graţia, care, prezentă fiind, dă timpului şi gândirii omului o imaterialitate transfizică, o fluenţă aproape eterică. Astfel elanul vital năbădăios iconoclast contracarează o anumită înţepenire sau mecanică a corpului şi a spiritului atins de frigiditatea prostiei ori de confortul înşelător al mediocrităţii: „Du mécanique plaqué sur du vivant”. Această mecanică funcţionând în cuprinsul şi spatele viului o afli şi în poezia imprevizibilă şi totuşi manieristă a Hertei Müller: sub tot ce înseamnă omogenitate şi convenţie, duplicitate, repetiţie şi disimulare, uniformitate şi artificiu [18], identitate vidă şi fixaţie în petrecerea noastră lumească: „cu degetele pe sârmă electricianul / peste câmpul de tutun spânzurat / poliţia a sosit / cu un camion / din haina mortului au zburat / trei sau patru / raţe sălbatice de sezon / le auzeam râzând spune tu / a fost accident sau nu” (p.23); „şi în plus două gutui / mi-au tăiat părul verzui / şi le-am ras în lung şi-n lat / catifeaua de pe pat / şi prin şiră mi-am vârât / creanga lor până la gât.” (p. 153).

Sau – ca să-i dau totuşi – fiindcă aşa se cuvine, ultimul cuvânt autoarei înseşi, poezia spre-a nu se demonetiza numai aşa trebuie să i se înfăţişeze ea cititorului: ca aparenţă contrazisă de esenţă, ca fotografiere netrucată a derizoriului, ca înflorire secretă a figurii de stil în găoacea imoralităţii, ca singurătate a mierlei borţoase de cântec, ca râs cathartic şi mântuitor ş.a.m.d. Oare?

 

 

Note bibliografice:

 

Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Cristalizarea hazardului; cu un argument de Virgil Bulat şi o prefaţă a autorului; Ed. Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2008, pp. 53-64;

Vezi Liviu Petrescu: Poetica postmodernismului; Ed. Paralela 45, 1998, p.61;

Vezi Nae Ionescu: Neliniştea metafizică; Editura Fundaţiei Culturale Române; Bucureşti, 1993, p. 146-149;

Gabriel Liiceanu: Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii; Ed. Humanitas, Bucureşti 1993, pp. 10-44;

Miguel de Unamuno: Despre sentimentul tragic al vieţii la oameni şi la popoare; traducere şi note de Constantin Moise; postfaţă de Dana Diaconu; Institutul European, Iaşi, 1995, pp. 5-17;

Vezi Yvonne Hasan: Paul Klee şi pictura modernă. Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, pp. 245-272;

Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Facerea şi corpul. Tomul I. Scurt tratat de ostensiotică şi ostensiologie, Ed. Napoca-Star, 2010, pp. 18-208;

Vezi în Constantin Zărnescu: Aforismele şi textele lui Brâncuşi; Ed. Scrisul Românesc; Craiova, 2009; cu o prefaţă de Marin Sorescu, pp. 70-119;

Wassily Kandinsky: Spiritualul în artă; traducere şi prefaţă de Amelia Aurel; Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, pp. 28-42;

Jean Burgos: Pentru o poetică a imaginarului; traducere de Gabriela Duda şi Micaela Gulea; prefaţă de Gabriela Duda; Ed. Univers, Bucureşti, 1998; pp. 170-209;

Vezi William Fleming: Arte şi idei (vol. II); traducere de Florin Ionescu; Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, pp. 325-396;

Carlos Bousoňio: Teoria expresiei poetice; traducere de Ileana Georgescu; tălmăcirea versurilor de Veronica Porumbacu; studiu introductiv de Mircea Martin; Ed. Univers, Bucureşti, 1975, pp. 278-326;

Cum procedează Ilie Constantin: Sub semnul eseului; Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009, pp. 140-184;

Marin Beşteliu: Realismul literaturii fantastice; Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1975, pp. 34-35;

Vezi Johan Huizinga: Homo ludens; Încercare de determinare a elementului ludic al culturii; traducere din olandeză de H.R. Radian; cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu; Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 214-226;

Henri Bergson: Teoria râsului; versiune românească de Silviu Lupaşcu; studiu introductiv de Ştefan Afloroaei; Institutul European, Iaşi, 1992;

Virgil Diaconu: Destinul poeziei moderne; Editura Brumar, Timişoara, 2008, pp. 10-40;

Ion Popescu-Brădiceni: Arca Metanoia, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2009, pp. 183-211;

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.