Opinie • Integritate expirată

„Caracterul nostru este prevestirea destinului nostru, şi cu cât avem şi vrem mai multă integritate, cu atât va fi destinul nostru mai simplu şi mai nobil.” (George Santayana)

Integritate! Iată un cuvânt care a expirat din uzanța vocabularului nostru cotidian. Însă l-am învățat vreodată? Cum putem invoca aspecte de principiu în condițiile în care ne-am decuplat de valorile autentice ale unei societăți umane? Putem regăsi în istoria națională modele care să fie și încurajatoare, dar să ne arate că se poate și altfel, fără derapaje etice?

Un exemplu celebru este cel al maiorului Brăescu. Rănit grav în luptele de eliberare a Ardealului în 1916 a fost internat în București pentru a i se amputa brațul drept. Peste o lună armatele germane au pătruns în capitală, preluând sub ocupație și spitalul în care se găsea acesta. Decizia Komamandaturii germane a fost ca toți ofițerii din spital să rămână să își contiue tratamentele, cu condiția să semneze o declarație scrisă prin care recunoșteau că nu vor ridica mâna împotriva forțelor de ocupație. Iată ce spune Tudor Arghezi referitor la acest episod: „La auzirea hotărârii, toți românașii noștri se înghesuie să facă acest legământ, uitând de toate jurămintele anterioare față de patrie, drapel și rege. Un singur militar a refuzat să se angajeze că nu va mai ridica mâna împotriva celor care îl mutilaseră, sfârtecându-i țara: maiorul Gheorghe Brăescu”… (Tudor Arghezi, Scrieri, vol.43).

Consecința acestui gest a fost fatală,  germanii fiind nevoiți să îl trimită într-un lagăr. Nu înainte de a-l saluta cu mâna la chipiu. Impresionați de simțul onoarei!!!

A existat o idee generalizată că elitele militare s-au comportat întotdeauna eroic pe front. Însă, un episod ca acesta și multe altele atestă faptul că destui ofițeri au manifestat nu numai o explicabilă carență în ceea ce privește spiritul de sacrificiu, ci și o inadmisibilă lipsa de demnitate.

Adevărul este că viața bazată pe principii morale nu a constituit niciodată specialitatea casei. Destul de greu de identificat în România personaje și personalități care să fi rezistat ispitei trădării. Folosind limbajul dublu, scena românească a fost permanent populată de indivizi care și-au construit cariera pe oportunism, demagogie și manipularea maselor. Aceasta este și motivul pentru care „greaua moștenire” a devenit un slogan național iar acuzațiile reciproce de corupție fac parte din „etica” comunicării.

Drept consecință, promisiunile fără acoperire au găsit întotdeauna suficienți oameni creduli lipsiți de coloană vertebrală dar și de finețea rațiunii pentru a evita „farmecele” ce le-au luat ochii. Făcându-se o confuzie deliberată între optimism și minciună se vând speranțe gratuite fără a fi vreodată onorate. Și prea mulți se hrănesc cu ele…

Conviețuim într-un ireversibil sindrom al deficienței de integritate. Ce ne oferă show-uri incendiare mai ales atunci atunci când personalități mediatice dau dovadă de o subită intrasigență morală față de alții pe care îi acuză de compromisuri. Inflexibili în fața adversarului, devin capodopere ale ipocriziei, ignorând faptul că „bârna” este totuși mai evidentă decât „paiul”. Fiind, de fapt, un aspect „minor” ce sugerează ideea că România nu are nevoie de cosmeticieni, ci de chirurgi…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta