Opinie • Intelectualii faţă cu democraţia

Aparent, lucrurile sunt de o simplitate dezarmantă. Intelectualii se simt în cetatea democratică precum într-un mediu desăvârşit, dispunând de libertatea de conştiinţă transpusă în cea a cuvântului, cu onoare înscrisă în grandioasa Cartă a drepturilor omului. Ce s-ar mai putea obiecta în faţa unui aranjament social în principiu atât de echitabil? Nu cumva ar da dovadă cel ce şi-ar exprima rezervele de o superbie excesivă, de un hybris? Fără doar şi poate totalitarismele au reliefat, prin contrast, preţul inestimabil al regulilor democratice, a căror suprimare s-a lăsat cu dezastrul vieţii culturale, inclusiv cu prigoana, dacă nu cu exterminarea fizică, a exponenţilor săi ce n-au consimţit la compromis. Atunci ce-ar mai fi de discutat? Să reamintim mai întâi împrejurarea că termenul de intelectual a intrat în uz prin publicarea, în 1898, a Manifestului intelectualilor, în ziarul parizian L’Aurore, de sub direcţia lui Clemenceau, care circumscria un grup de gazetari, universitari, liber profesionişti, realizat pentru a-l susţine pe ofiţerul evreu Alfred Dreyfus împotriva dreptei antisemite. Aşadar un act de „angajare”. Întrebarea care se pune este dacă intelectualii trebuie să fie „angajaţi” ori independenţi. În opinia lui Max Weber, ei constituie un tip ideal, ilustrat încă de la începutul istoriei de scribul egiptean sau de sacerdotul formaţiunilor sociale arhaice, în vreme ce pentru marxişti ar fi doar reprezentanţii relaţiilor sociale care se luptă pentru supremaţie. Un asemenea determinism a stat la originea devastatoarei modelări ideologice a culturii în statele comunizate. Intelighenţiei i s-a impus cu forţa o uniformă conceptuală şi o obligaţie propagandistică. „Angajarea” nu mai era produsul unui liber arbitru, aşa cum clama în epocă perversul naiv Sartre, ci o „datorie” în raport cu care nu exista alternativă. Ca o normală reacţie, s-a manifestat aşa-numita est-etică, pe care nu s-ar cuveni a o socoti o „angajare” cu sens contrar, aşa cum mişcările de apărare ale unui ins agresat nu pot fi apreciate drept o agresiune. „Angajarea”sartriană rămâne o piesă de muzeu, evocatoare a unui climat al dirijismului oneros, aspect al unui terorism de stat, ca şi al ecourilor sale, remunerate ori măcar derutate, din mediile occidentale. Scriitorii anticomunişti n-au fost / nu sunt „angajaţi”, ci pur şi simplu conştiinţe ce se străduiau / se străduiesc a-şi recâştiga dreptul de a-şi exprima identitatea.

Să revenim la actualitate. Întrucât restabilirea normalităţii se produce dificultos, asistăm încă la confruntări cu vechea mentalitate inerţială, cuprinzând tabuuri, ipocrizii, ierarhii consumate, o aprehensiune în faţa discuţiei neconvenţionale. Nu toţi putem redeveni spontan „dezangajaţi”. Dar nici noul statut al intelectualului „democrat” nu e lipsit de riscuri. Chiar dacă nu mai e nevoit a se considera purtător de cuvânt al unei ideologii de clasă, acestuia i se prescrie măcar tacit rolul de purtător de cuvânt al tuturor. În locul sloganului marxist-leninist, apare egalitarismul iluminist. Frenezia „postmodernă” se extinde asupra intelighenţiei ca o maree care tinde a înghiţi individualităţile, a şterge contururile diferenţiale ale mesajului lor, lăsând o plajă goală, prielnică unui colectivism anost. Nu i se recunoaşte intelectualului superior apartenenţa de castă, poate dintr-o reflexă uşurinţă, poate din indolenţă, dacă nu din rea-voinţă. Elita e suspectată de scandaloase ambiţii, de tactici subversive. Un stângism pe care comunismul l-a avivat neîndoielnic şi care informează acum, în bună parte, „politica corectă”, azvârle asupra clericilor o umbră stânjenitoare. Nu trebuie să pierdem din vedere că democraţia actuală, izvorâtă din gândirea secolului al XVIII-lea, în pofida indenegabilelor sale virtuţi, care îi acordă, pentru noi, orice s-ar zice, un statut de necesitate, nu e până la capăt favorabilă intelectualilor, prin natura lor individualişti, înclinaţi spre solitudine, intemporali. Ceea ce nu înseamnă, cum ar fi dispuşi a-i judeca unii, printr-o optică grosier-simplificatoare, că ar fi neapărat lipsiţi de înţelegerea tuturor celor omeneşti preaomeneşti, egoişti, insensibili la suferinţa aproapelui. Atunci cînd istoria nu le pune piedici, cum s-a întâmplat, în chip tragic, în decursul veacului abia sfârşit, intelectualii preferă a lăsa altora rolul de personaje ale acesteia, mulţumindu-se a-i contempla decurgerea, aşa cum contemplă perindarea anotimpurilor ori bolta celestă. Prin structura sa, un creator integru e un om de dreapta. Conservator prin asimilarea valorilor culturii, chiar atunci cînd încearcă a le nega ostentativ, prin nostalgii şi idealuri care frecvent se leagă, fie şi într-un chip criptat, de homo religiosus, poate consuna cu doleanţele maselor în situaţii critice, însă nu se poate dizolva în frământarea acestora printr-un militantism ce alunecă într-o manieră extraliterară care l-ar abate de la finalităţile sale imanente, de la împlinirea proprie.

Vorbind fără menajamente, să arătăm că, la ceasul de faţă, ordinea democratică, încă nearticulată la noi cum se cuvine, ameninţă elita încă nerestaurată aşa cum ar fi de aşteptat. Evident, suntem pentru democraţie, dar nu putem a nu constata cu mâhnire gravele sale carenţe. Ies la rampă zi de zi o serie de nume dubioase, într-un dans al efemerului care nu doar îi pune în umbră pe cei vrednici a fi luaţi în seamă, ci mistifică şi gustul public, împingându-l spre opţiuni caricaturale. Adică orientându-l spre partea cealaltă, spre opoziţia cu elita, prin îngroşarea trăsăturilor „spiritului de turmă”, amorf, iremediabil păgubos. O nesăţioasă poftă de notorietate ne agită ca un semn al lenevirii „voinţei de viaţă”. Incapabili a se impune printr-o ofertă semnificativă, semenii noştri se lasă prea adesea în voia posturii de producători ori consumatori ai populismului, inducând triviale reputaţii ori ducându-le trena cu o jalnică asiduitate. Vulgul e curtat prin toate mijloacele posibile şi imposibile, inclusiv prin senzaţionalul cel mai căznit, semnalând o sleire a forţelor creatoare. Se ajunge la o contraselecţie. Vizibilă perpetuu, pe micul ecran, în presă, în agora, aceasta desfigurează imaginea epocii prin tirania gregarităţii, printr-un „despotism al masei”, cum spune un remarcabil gânditor francez de azi, Ghislain de Diesbach, care precizează: „Rezultatul, dacă nu cumva scopul democraţiei nu e acela de a le oferi tuturor şanse egale, ci de a-i lipsi de ele pe cei mai înzestraţi, pentru a nu-i ofusca pe cei mai puţin dotaţi. Ne forţăm să-i dezgustăm pe cei mai buni, spre a-i măguli pe cei mai şterşi”. Nu cumva e o cinică revanşă a celor ce se socotesc pe nedrept nedreptăţiţi, o grotescă supralicitare a justiţiei prin injustiţie? Iată opinia lui Pascal Bruckner: „…în moştenirea lui 1789, libertatea cedează (în Franţa) în favoarea egalitarismului care are mari legături cu despotismul, cu nivelarea tuturor spre partea de jos şi sunt plebiscitate extremele. (…) Este ceea ce determină extrema stângă ca, în problemele sociale, să ceară pedepsirea celor favorizaţi mai degrabă decât îmbunătăţirea soartei tuturor. Trebuie pedepsiţi bogaţii: săracii vor obţine de aici o satisfacţie simbolică”. De meditat, neapărat de meditat!

Ni se poate da replica: dar Dumnezeu? Religia nu e, în fond, egalitaristă, e departe de a-i aborda de-a valma pe oameni, nici în sferele mundane, nici în cele cereşti. Ea selectează şi filtrează, purifică şi mântuie, ajutându-ne să dobândim sensul înalt al existenţei, dar nu ne amestecă într-un coş al nediferenţierii care ne-ar lăsa în părăsire, anulându-şi misiunea. Despre neajunsurile adaptării religiei la democraţie s-a rostit Tolstoi, în felul următor: „Marii gânditori, Cristos, Lao Zi vor dezvălui adevărul, oamenii mai prejos de ei în duh, ucenicii (Pavel), îl vor coborî, îl vor adapta majorităţii. Majoritatea îl va coborî şi mai mult, va născoci legende. Cu cât este mai larg cercul, cu atât este mai mărunt adevărul”. Nu, domnilor, îndrăznim a presupune că Dumnezeu nu e „democrat”! Religia nu e democratică, la modul la care cineva ar încerca a o invoca drept un alibi al democraţiei. De altfel ea e tot mai evitată de către instanţele societăţii actuale, atât de gonflate de satisfacţia arondării sale raţionalist-materiale, exclusă chiar din documentele U.E. Secularismul în plină ofensivă, inclusiv prin ivirea ”noilor atei”, pe numele lor Richard Dawkins, Sam Harris, Cristopher Hitchens, îşi propune nu altceva decât „eradicarea lui Dumnezeu din conştiinţa umană”, întrucât ar fi „nociv”. Discursul lor rimează cu democraţia, nu-i aşa? Iluminismul epuizat îşi dezvăluie vrând-nevrând drojdiile amorale.

P.S. Curtea de Apel Bucureşti a decis irevocabil ca binecunoscutul disident Vasile Paraschiv să nu primească cele 300.000 de euro acordate iniţial de Tribunalul Bucureşti, drept daune morale pentru suferinţele sale din perioada comunistă. Ruşine Curţii de Apel Bucureşti!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta