Opinie • Justiţia (i)morală?

Dacă morala a fost apreciată drept o derivaţie a iubirii, n-am putea oare socoti justiţia drept o descendentă a moralei? Oricum, a decupla morala de actul de justiţie mi se pare o atitudine jenantă, chiar, ierte-mi-se sinceritatea de profan, una cinică.

Ne putem prea lesne da seama că împărţirea dreptăţii, cum ar veni, judecăţile din cugetul şi exprimarea noastră fac parte din comportamentul nostru curent, din mecanismul mentalului nostru cotidian. „Nu aşteptaţi judecata de apoi, spunea Camus. Ea are loc în fiecare zi”. Cu mai multă ori mai puţină justificare, în-dreptăţire, judecăm perpetuu oameni şi fapte, fără a aştepta verdictele unei instanţe judiciare la care apelăm în cazuri mai deosebite (procesomanii alcătuiesc o categorie pitorească, id est marginală). Examinăm, analizăm materia morală a semenilor din preajmă ori mai îndepărtaţi în timp şi spaţiu, pronunţăm sentinţe asupra ei în numele unor principii morale măcar aproximative, difuze în conştiinţa noastră, sprijinite pe conceptul bunului simţ de care e greu să recunoaştem că am fi lipsiţi, care e un indicator al „moralei practice” spre a ne aminti de un titlu arghezian. N-am impresia că exagerez remarcînd că mîncăm justiţie pe pîine. Din care motiv aserţiunile unui gazetar, colaborator al României libere, ne-au surprins: „Ceea ce mă deranjează (…) este confuzia dintre legea penală şi norma morală”. Şi pe deasupra: „Se spune că omul este singura fiinţă care dispune de liberul arbitru şi de posibilitatea de-a alege între Bine şi Rău. Incriminînd tot ce considerăm a fi imoral, îi răpim acest drept”. Oare? Jurnalistul în chestiune adnotează în comentariul la care ne referim proiectul noului Cod Penal. D-sa e de acord cu una din prevederile mai grav decît dubioase ale acestuia şi anume cu dezincriminarea incestului, atunci cînd e săvîrşit prin consimţămîntul a două persoane adulte, rămînînd a fi pedepsit doar cînd are loc un viol sau o violenţă sexuală. Cu o arguţie avocaţială părelnic convingătoare, ziaristul încearcă a scoate basma curată pe autorii oribilei relaţii. Cum? Punînd pe aceeaşi treaptă a culpabilităţii acestora şi… victima: „Dacă e să incriminăm incestul în sine, chiar consimţit şi săvîrşit de către doi adulţi, ar trebui să ne întrebăm care e pericolul social - altfel spus cine este victima”. Într-adevăr, dificilă întrebare! Respingînd motivaţia morală, d-sa o respinge şi pe cea medicală: „Cunosc argumentul, invocat adesea, că asemenea relaţii pot duce, prin procreare, la degenerări genetice; numai că abuzînd (?) de acest argument, putem ajunge la dezvoltări periculoase (?), de genul împerecherilor dirijate sau al castrărilor eugenice”.

Norma morală

Deci aici rezidă pericolul! Spre a-şi fortifica amoralitatea tezei, preopinentul nostru care nu uită a-şi înfăţişa ecusonul laic, povăţuindu-ne că „într-o societate laică, norma morală nu trebuie automat transformată în lege penală”, aminteşte cîteva încălcări învederate ale legii morale, care însă nu cad sub incidenţa Codului Penal proiectat. Îi arată cu indexul pe mincinoşi, pe laşi şi, pesemne pentru a ne înduioşa, pe mama care fură spre a-şi hrăni copiii. În acest punct se impun cîteva distincţii. Sfera minciunii e atît de amplă încît în ea încap falsurile de tot soiul, inclusiv escrocheriile, „tunurile” îmbogăţiţilor peste noapte etc., laşitatea poate duce, între multe altele, la colaboraţionismul cel mai odios (Franţa, aşa democrată cum e, şi-a pedepsit colaboraţioniştii la modul cel mai sever), iar mama care fură o bucată de pîine - ce să zicem? - constituie un test pentru omenia magistraţilor. Omenia de care aceştia, nefiind simple automate, presupunem că nu s-ar putea dispensa. Acelaşi Camus afirma despre justiţie că e „în acelaşi timp o idee şi o căldură sufletească”. Mersul legislaţiei e, din cîte ne dăm seama, înspre cuprinderea unui cuantum de fenomene cît mai mare din speţa încălcărilor morale, uneori trecînd peste ceea ce se considera a fi limitele intimităţii. N-au apărut în legile mai noi măsuri punitive la adresa hărţuirii sexuale sau a relelor tratamente aplicate minorilor, chiar de către propriii părinţi? Abia către finalul articolului, condeierul pe care-l avem în vedere se alertează în legătură cu „pericolul manifestat în reversul medaliei - tot ce nu este ilegal este moral”. Şi oferă, pe ton interogativ, cîteva pilde: „Interzice vreo lege ca un fost securist să devină demnitar al statului şi, în plus, să-i controleze pe cei cărora firma la care este acţionar le acordă consultanţă în probleme de mediu? Ca un alt demnitar să primească o locuinţă de serviciu, pe care apoi să o cumpere la un preţ derizoriu? Ca un fost parlamentar să primească o pensie mult mai mare decît suma cu care a contribuit la fondul de pensii? Şi atunci, dacă e legal, ce avem cu ei? De ce le tot aducem prejudicii de imagine?”.Chestia cu „prejudicii de imagine” e, se pare, ironică. Cît priveşte întrebările, ele sunt fireşti, izvorîte dintr-o morală inconturnabilă. Numai că interpretarea realităţilor e strîmbă. Primejdia nu consistă în aceea că „se pune semnul egalului” între legalitate şi moralitate, ci în insuficienţa prevederilor legale care au ochiuri atît de largi încît „rechinii” de azi şi de ieri, precum şi foarte mulţi alţi răufăcători, pot trece prin ele nestingheriţi. Să nu dăm la o parte morala pentru că legea e întristător permisivă! Nu credem a greşi prea mult nădăjduind că un ţel major al civilizaţiei e acela de-a apropia cît mai mult cele două coduri fundamentale, a le întruni într-o unitate armonioasă.

Din păcate, distanţa dintre imperativele morale şi prevederile legii riscă a se mări ameţitor.

Totul pe lumea e tranzacţionabil

Există actualmente - o ştim prea bine cu toţii - o zonă afacerist-politicianistă în care colcăie un amoralism cras, promotor al gîndului că totul pe lumea asta e tranzacţionabil, că totul se poate „aranja”, că banul şi „relaţiile” sunt invincibile. O infecţie a vieţii noastre publice, răspîndindu-şi fără oprelişte toxinele. Şi e vorba nu numai despre corupţie (termen pe care-l ocolim cu mult mai multă grijă decît vorbuliţele obscene), ci şi despre un etaj al ei cu brand legal, aşa cum s-a înfăţişat cu perversitate în proiectul noului Cod Penal pe care l-am menţionat. Persoana ce şi l-a asumat cu nonşalanţă nu e alta decît actualul ministru al justiţiei, Cătălin Predoiu. Uns în această calitate mai întîi de către ex-premierul Tăriceanu, a revenit în cabinetul Boc, cu toate că unui observator atent i s-ar fi părut suspectă chiar iniţiala d-sale numire, sub eticheta de „om în afara sistemului”, în locul multobedientului Chiuariu. Ceva distona în logica politichiei dâmboviţene. Venerabila zicală a mielului ce suge la două oi se dovedeşte acum a avea o aplicare pertinentă. După ce a dobîndit încrederea patricienilor liberali, acest încă tînăr avocat de succes, cu figura contractată într-un rictus inexpresiv, de parcă s-ar fi văzut deranjat de la studiul aprofundat al puzderiei de dosare de care nu se desparte nici zi nici noapte, ni se relevă drept un complice al noii Coaliţii cu extinse ramificaţii şi pofte. Codul Penal, alcătuit sub oblăduirea d-sale reprezintă o peremptorie dovadă. Care Cod îşi propune a realiza, pe ocolite de-a dreptul, subţire grosolan, protecţia indivizilor ce s-au îmbogăţit fraudulos şi se doresc - cum altfel? - scutiţi de ameninţarea zeităţii cu ochii legaţi. Pedepsele pentru traficul de influenţă scad de la 10 la 5 ani, iar cele pentru mită de la 12 la 7 ani, ceea ce duce automat şi la înjumătăţirea termenelor de prescripţie. „Pe rolul instanţelor sunt foarte multe dosare în care au trecut deja cinci, şase, şapte ani de la data comiterii faptelor, astfel încît vor fi multe situaţii în care judecătorul va fi nevoit să dispună încetarea procesului”, ne-a avertizat Daniel Morar, şeful DNA. Suplimentar, Codul elimină articolele privitoare la abuzul în serviciu cu consecinţe deosebit de grave precum şi la subevaluarea unor bunuri scoase la vînzare de către stat. Şi pentru ca tendenţiozitatea sa selectiv „binefăcătoare” să fie şi mai bine reliefată, nu ţine seama nici de diferenţierea pedepselor în funcţie de valoarea prejudiciului. Altminteri spus, un escroc care pune mîna pe zeci sau sute de milioane nu primeşte o sancţiune mai mare decît un nenorocit care ascunde sub haină cîteva conserve dintr-un magazin. De necrezut şi totuşi adevărat! Motivaţia pe care a dat-o ministrul Predoiu străluceşte prin penibilul său: „Oricum, judecătorii nu dădeau pedepse mai mari”. De multe ori, aşa era şi este. E un fapt pe care l-a criticat şi Uniunea Europeană. Dar remediul să fie dezincriminările, impudica indulgenţă a reducerii pedepselor ori, dimpotrivă, strîngerea chingilor justiţiei, înăsprirea sancţiunilor pentru fărădelegile ce prosperă? Ar mai avea rost o asemenea discuţie? Orice s-ar mai spune, concluzia, una arzătoare precum un acid azvîrlit în obrazul naţiei, se impune din capul locului. Justiţia e o victimă nu a „confuziei dintre legea penală şi norma morală”, ci, incontestabil, a progresivei lor disocieri.

Gheorghe Grigurcu

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta