Opinie • La ordine în poziţie culcat!

Cred că mare parte a presei noastră cea de toate zilele abundă în fel şi fel de „şmecherii” numite ba polemici, ba pamflet. În spatele celor două stiluri consacrate ascunzându-se, de altfel, o enormă mitocănie şi sărăcie spirituală. Mari carenţe de limbaj. Un stil păgubos şi corcit. Cel care se află înapoia acestui stil, adică prostul, încearcă întodeauna să te convingă că argumentele sale sunt fără echivoc. Chiar dacă eforturile pe care le depune depăşesc uneori limita suportabilului, el perseverează în prostia sa fără să-i pese de posibiltatea unui eventual eşec. Atunci când nu e convingător, gesticulează nevrotic, ca şi cum, fără părerile sale, întrega argumentaţie s-ar prăbuşi sub semnul ignoranţei. Cum nu problema adevărului este cauza disertaţiilor sale halucinante, prostul poate să spună orice. Tocmai de aceea, el încearcă să formuleze totul într-o logică impecabilă, care îi întăreşte, de altfel, convingerea că spune lucruri fundamentale. Că are un destin. Din acest punct de vedere, se crede salvatorul lumii, singurul capabil să dea un sens existenţei. Îndoieşte-te de ceea ce spune sau de ceea ce face şi vei fi afurisit pentru tot restul vieţii. Pentru că, prostul în acţiune este plin de vervă, iar tenacitatea cu care se străduieşte să fie convingător este fără limite. Pentru prost nu există întrebare la care să nu aibă un răspuns. Deschide-i această perspectiva şi vei vedea de ce este capabil. Nimic nu-i mai stă în cale. Un torent nestăvilit de replici gâfâie sub povara argumentelor sale. Pesonajul în cauză l-am întâlnit de multe ori în ultimii ani. Peste tot, într-o ţară în care prostia o regăsim la tribuna parlamentului, în guvern, la preşedinţie, în sălile de curs ale universităţilor. Oriunde. Dar cred că cel mai grav este că o regăsim în portofoliul „formatorilor de opinie”. Nu vorbesc de profesionalismul cu care oamenii oneşti îşi fac meseria, ci de plevuşca de şmenari şi „fătuci” care zugrăvesc spaţiul public în culori dintre cele mai diverse. Reiau lucruri pe care le-am mai scris. Le-am spus şi le-am comentat în numeroase împrejurări. Am crezut că nu poţi aprecia faptele celorlalţi fără a face o judecată corectă şi pertinentă faţă de propriile tale păreri. Faţă de propriile tale fapte. În fond, dacă nu ataci obiectiv subiectul, realitatea poate fi imaginată ca fiind răsturnată în oglindă. O judecată dreaptă o ai atunci când poţi să-ţi apreciezi propriile defecte, lucrând la îndreptarea lor. Din acest punct de vedere cred că, puţină moralitate nu ar strica unor „pretinşi purtători de pix” atunci când formulează sentinţe. Cititorul le-ar rămâne recunoscător. Dar stilul este omul, cum ar zice un brav cărturar. Şi cum stilul consacrat este acela de a arunca cu noroi în oricine, indiferent de motive şi fapte, nimeni nu scapă de oprobiul public al plevuştei de clenţănitori cu condei. Mă tem însă că, traversăm o perioadă de degringoladă în ceea ce priveşte valorile. Că incultura crasă, lipsa adevăratelor conştiinţe publice, sunt predominante. De aici poate confuzia. Sub masca pamfletului se ascund tot felul de maimuţoi dornici să epateze. Să iasă din anonimatul vieţii cotidiene folosindu-se de cel mai josnic limbaj, pe care încearcă să-l ridice la rang de literatură, doar pentru a arunca cu noroi. Tocmai de aia cred că, diferenţa dintre polemică şi pamflet este una riguros aplicată cunoscătorilor. Într-un articol dedicat asemănărilor şi diferenţelor dintre polemică şi pamflet, Nicolae Manolescu aducea un argument pertinent, şi anume: „polemica este o confruntare de idei, pamfeltul una de cuvinte”. Nu întotdeauna, însă, acest argument este valabil. De multe ori, ura îşi face loc chiar şi în „cea mai academică polemică”. La noi, maestrul polemicii a fost considerat Titu Maiorescu, iar al pamfletului, Tudor Arghezi. Cei doi au creat un stil. Nu ştiu dacă astăzi putem vorbi de un stil consacrat în presa românească. În schimb, tabloidizarea a cucerit definitiv consumatorul de can-can-uri şi bârfe. În saptele unui limbaj trivial şi pornografic se ascunde toată lipsa de valoare şi stil a acestui gen de presă. Maculatura umple tarabele vânzătorilor de iluzii. Presa de calitate se sufocă sub apăsarea greoaie a ziarelor cu femei dezbrăcate pe prima pagină. Vulgaritatea este cuvântul de ordine. Ea face toţi bani. Şi pentru bani, totul e de vânzare. Scopul acestui gen este să ucidă. Pentru că nu mai au o identitate proprie, victimele sunt racolate din toate domeniile. Fără discernământ şi în dispreţul dreptului la propria imagine. Aşa zis-ul pamflet nu este decât o replică mai siropoasă a înjurăturii. Indiferent ce-ar scrie unii sau alţii, însă, rămân adeptul polemicii. A acelei polemici capabilă să „producă convingeri”. Chiar dacă acest lucru nu „prinde” la public, sunt convins că dezbaterea de ideii este singurul semn de însănătoşire a vieţii noastre cotidiene.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta