Opinie • Lumini ce-ascund umbre

Ce orăşel luminos avem… Sărăcia îmbrăcată în beteală! Cu privirea furată de strălucirea instalaţiilor electrice de Crăciun, să nu uităm totuşi de picioare. Gropile, deşi nu se mai văd, sunt tot acolo, poate doar transformate, temporar, în bălţi. Perdeaua de lumini îşi face sârguincios meseria: aceea de a ne atrage atenţia şi de a ne face să uităm nemulţumirile pentru câteva clipe şi, îmbunaţi, să spunem: „Şi totuşi, vine Crăciunul! Hai să nu mai gândim că peste o lună n-o să mai avem, poate, salarii pentru că trebuie să plătim factura la electricitate!”

Era însă normal ca, odată cu venirea iernii, să ne gătim aşa cum se cuvine. Căci ce mai înseamnă 1 Decembrie dacă nu fasole şi vin fiert (pomană mascată-n sărbătoare), aprinderea „luminiţelor”? Suflete înfrigurate şi înfometate se hrănesc cu frumuseţea (şi ea iluzorie) a unui oraş pe cât de iluminat, pe atât de orb şi indiferent la soarta lui mâine. Cu ochii-n lumini, nu mai vedem nici cerul şi nici mizeria ce ne înconjoară. Parafrazând: „Ce-i trebuia săracului? Tichie de mărgăritar!”.

Dar Crăciunul, mai reprezintă el ceva? Bineînţeles: vacanţă/concediu, mese îmbelşugate sau mai puţin îmbelşugate, voie bună, cadouri şi… atât. Uităm că sărbătoarea e una creştină, bucuria fiind aceea a miracolului naşterii lui Iisus şi nu a pântecelui. Să-i dăm trupului, ce-i al trupului (mâncare, odihnă, distracţie), dar să-i dăm şi sufletului ce-i al sufletului (smerenie, rugăciune, colinde)!

Vremea gri, frigul, ploaia ce pare că nu mai conteneşte definesc foarte bine vremurile pe care le traversăm. Materia plânge, ne plânge destinul pe care noi îl acceptăm resemnaţi. Acceptăm fărâme, de parcă n-am avea dreptul la mai mult. Nu ar fi bine să ne putem oferi ceva mai mult decât o imagine plină de lumină dar goală de substanţă? Nu ar fi bine ca sărmanul care priveşte cu nesaţ la bradul ce se înalţă sfidător în centrul oraşului să-şi permită să împodobească şi el un brad acasă şi să ofere copiilor săi un Crăciun fericit, în care Moşul să nu-i ocolească? Cu ce-i încălzeşte pe cei nevoiaşi un oraş împopoţonat când casele lor sunt reci, mesele lor goale, sufletele triste?!

Câtă lumină ar fi în inimile tuturor dacă, în locul unui fast exterior atât de costisitor, în fiecare casă Moşul ar veni cu siguranţa locului de muncă, cu salarii demne şi investiţii în şcoli, cultură… în oameni!

Viitorul se construieşte azi. Şi-atunci, ce viitor ne aşteaptă dacă oamenii, păpuşi automate, participă la spectacolul vieţii doar ca figuranţi sau spectatori?! Ne lăsăm în mâinile ori nepricepute, ori neprietenoase sau, mai degrabă, răuvoitoare nu ale destinului, ci ale celor ce-şi asumă rolul de dirijori ai existenţei noastre. Noi le dăm puterea asta nu doar prin vot, dar şi prin refuzul de a ne manifesta vreo opţiune. Ne lăsăm în mâna hazardului… atunci să nu ne mai plângem.

Lumina din noi nu se aprinde de la vreun întrerupător, iar „iluminarea” nu se realizează cu mii de becuri şi beculeţe. Sărăcia, boala, suferinţa sunt boli cronice împotriva cărora nu poţi lupta cu iluzii.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta