Opinie • Lupii

Adevărurile fundamentale în politică n-ar fi trebuit să fie decât două: dreapta sau stânga. Dreptul individului sau dreptul mulţimii. Egoism sau altruism. Liberalism sau comunism. „Scapă cine poate” sau „toţi pentru unul”. Nici una dintre cele două extreme nu este posibilă în formă pură, pentru că în prima variantă ar fi fost o societate formată din criminali şi ar fi rămas în viaţă o singură persoană, cea mai egoistă, iar în a doua variantă fiecare om ar fi fost obligat să fie egal cu cel mai neputincios dintre oameni şi toţi ar fi murit de foame. Nici variantele îmblânzite ale celor două extreme nu au adus omenirea la dreapta sau la stânga, pentru că ambele atitudini sunt necesare. În fond, şi cei puţini şi isteţi au dreptul să răzbată şi cei mulţi şi incapabili au dreptul să existe.Un contemporan spunea că politica se joacă pe voturi. Dacă ar fi aşa, cei mulţi ar alege „de-ai noştri, dintre noi” şi mereu ar fi guverne de stânga. Cei puţini şi isteţi au găsit o variantă de mijloc, introducând elemente de stânga în doctrinele de dreapta şi elemente de dreapta în doctrinele de stânga. În acest fel au apărut doctrine moderne de centru, centru-stânga, centru dreapta şi, de ce nu, ca la punctele intercardinale: centru-stânga-dreapta, centru-stânga-stânga, centru-dreapta-stânga şi centru-dreapta-dreapta. Nu-i aşa că seamănă cu teoria chibritului? Cum altfel ai putea aşeza pe eşicherul politic ecologişti, populari, creştini, democraţi, republicani, monarhişti, liberali, neoliberali, social-democraţi de rit vechi, social-democraţi moderni, conservatori, umanişti, naţionalişti, socialişti şi câţi alţii cu mintea nu poţi cuprinde? Care e mai la stânga decât care?

Dacă ar fi numai două partide, în mod sigur unul ar avea majoritatea şi ar guverna singur. Cu cât sunt mai multe partide, cu atât voturile sunt mai împrăştiate. Desigur, în fruntea fiecăruia dintre partide se află întotdeauna persoane cu atitudine liberală, persoane inteligente, active, ambiţioase, întreprinzătoare. Nefiind doar două partide, nici unul nu poate obţine jumătate din voturi şi este nevoit să îşi caute aliaţi cu care să încropească majoritatea necesară pentru guvernare. Se spune că tăria unui lanţ este dată de zaua cea mai slabă a lanţului. Cel mai mic partid dintre cele chemate să încropească majoritatea este de fapt cel mai puternic, pentru că fără el cade Guvernul. De aceea Crin Antonescu voia musai Prim Ministru, de aceea „independenţii” cumpăraţi de la adversar cer şi obţin cele mai înalte funcţii disponibile. De aceea UDMR, care ar fi trebuit să ceară doar Ministerul Plăcuţelor Bilingve a obţinut Ministerele Sănătăţii, Culturii şi Mediului. Nu măsurăm moralitatea celor racolaţi, constatăm doar lipsa de scrupule cu care acţionează atât unii cât şi ceilalţi. Mai apare pe undeva criteriul competenţei?

În fine, activistul PDL-ist, local sau judeţean, care a cheltuit miliarde pentru victoria atât de greu obţinută, constată că adversarul, cel care i-a sfâşiat benerele, care i-a fugărit lipitorii de afişe, care i-a cumpărat reprezentanţii în secţii de votare, declarându-se independent înhaţă o porţie bună de posturi în administraţie, lăsându-l fără putere. Nu PSD-ul are o problemă. El îşi plasează oamenii în administraţia lui Emil Boc şi îi va reprimi când va fi la putere. Partidul domnului Boc are o problemă. Cu fiecare numire făcută în ciuda propriilor activişti, partidul victorios devine partidul dezamăgiţilor. Făcându-se portavocea mulţimii dezamăgite, persoane inteligente, active, ambiţioase, întreprinzătoare, venite alaltăieri în PDL, se ridică împotriva celor care au dus partidul la victorie, cerând înnoirea partidului. Adică schimbarea conducătorilor, a structurii de conducere, a statutului, a siglei, a denumirii, a doctrinei. Purtând bătălia la metereze, PDL a uitat să încuie poarta din spate a cetăţii. Lupii sunt în stână.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta