Scria un prieten de-al meu, într-unul din ziarele gorjene, că mulţi dintre oamenii de rând au ajuns să fie nostalgici ai vremurilor de sub comunism, când ţara era condusă cu mână forte, când noi ceilalţi aveam aceleaşi aşteptări, vise, şi temeri, când toţi „vibrând” răspundeam ca unul la chemarea „genialului cârmaci”. Poţi să acuzi oare toate acele generaţii că, lucrând împreună, mai întotdeauna cu mijloace rudimentare, au reuşit să realizeze lucruri pe care noi astăzi cu greu ni le imaginam posibile, iar celor născuţi după 1989 li se par deja fantezii bălmăjite când se-mbată babacu’ la o partidă de table cu vecinu’ de scară? Atunci, mai reaminteşte prietenul meu, să construieşti viaducte, magistrale de metrou sau instalaţii de transport pe cablu, hidrocentrale sau termocentrale era ceva obişnuit la fel de firesc şi normal ca şi câştigarea Cupei Campionilor Europeni sau calificarea la campionate europene şi mondiale. O, tempora! O, mores!... Sau, mai ca pe la Ghiorlănica (trăiască naşu’ Mircea Badea!), „fost-ai lele cât ai fost, c-acum ai ajuns de prost!”. Asta e: am ajuns să ne-nghesuim să fim primii la hora-ndărăt!

Că veni vorba de mână forte: ştiţi de ce sunt oamenii nostalgici? Deoarece şi acum e o mână d-aia forte la cârmă (mă rog: era să scriu la CRÂŞMĂ, şi nu cred că greşeam prea ... forte...), însă atunci omul vedea ceva în urma a ce făcea el, vecinul său, prietenii lui sau chiar nişte necunoscuţi! Sincer: când, tot sub „mână forte”, vedeai atunci construindu-se drumul rutier/feroviar prin defileu, îţi creştea inima! Acum, sub o altă mână forte, nici măcar nu se mai întreţin căile ferate, de-ai ajuns să faci un drum cu trenul într-un timp mai îndelungat decât în vremea celui de-al doilea război mondial! Înainte de ’89, era imposibil să nu vezi măcar 30 de blocuri făcute anual în Târgu-Jiu. Tot cartierul 9 Mai, în care cred că stă peste jumătate din populaţia Târgu-Jiului, a fost construit în cam 15 ani. Acum, mai au un pic şi se prăbuşesc şi blocurile existente, mâncate de igrasie, inundaţii la subsol, conducte nereparate, cutremure…, ce să mai zicem – ce blocuri noi? Iar ANL-ul, e o ruşine: bloc nou şi-ţi cade tavanu-n cap! CÂND şi UNDE s-a mai întâmplat asta în vremea dinainte, deşi şi-atunci se făcea economie la materiale???

Tot sub mâna forte de dinainte de 1989 s-au construit şi utilat spitalele din Gorj, cu echipamente la nivelul specific vremii. Acum, nu numai că s-au împuţinat spitalele gorjene mai dihai decât după un cutremur ca-n Japonia (acolo ălea au rezistat!), dar au fost dotate cu o aparatură la care ba n-ai acces (chiar n-aş vrea să întreb acum ce s-a întâmplat cu cistoscopul cu care a lucrat aici, la Târgu-Jiu, chiar şi academicianul Proca, venit la nişte demonstraţii medicale de specialitate urologică!), ba se strică una-două, ba n-are consumabile, sau încă se mai foloseşte instrumentar cumpărat pe vremea lui Nea Nicu!

Mama mea (Dumnezeu s-o ţie la dreapta Lui!) a lucrat la ATI – Reanimare, cum i se spunea p-atunci. Eu nu-mi aduc aminte să fi văzut acolo vreodată cearceaf rupt, pătură cu „ventilaţie naturală”, sau vreo faţă de pernă să-i permită nasului să stea la taclale direct cu conţinutul pernei! Acum, prin spitalele gorjene parcă-i concurs care pat e mai flenduros!

Pe vreme dinainte, lucrai 6-8 ore, te duceai liniştit acasă şi aveai un salariu rezonabil, care-ţi permitea (graţie cotizaţiei pe care o plăteai la sindicat...) să stai trei săptămâni într-o staţiune de odihnă sau tratament. Acum, din cauza nivelului avansat al medicinei româneşti, s-a reuşit transplantul de neuron între degetele mâinii forte, capul rămânând fără, şi drept consecinţă ai fost adus în situaţia să lucrezi ca tâmpitul 10-12 ore pentru un salariu care nu numai că nu era îndestulător pentru nevoile cotidiene, dar a mai fost şi retezat cu 25% (cu singura justificare concretă că nu aveau unii ce fura, că era criză şi nu mai veneau bani la buget!), şi văduvit de sporurile care-l făceau un pic mai decent. A, că nu puteai zbura când voia muşchiu’ tău să faci „şoping” (e bine scris ş-aşa, ţoapele oricum nu ştiu cum se scrie corect…) la Paris sau Milano… Păi ce, acum zboară toată lumea să-şi ia poşeta direct de la poarta lu’ Louis Vuitton??? Înainte ai fi avut cu ce da’ nu puteai, acum poţi da’ nu mai ai cu ce! Deci, cu ce e mai bună mâna forte de azi decât cea de ieri, dacă rezultatul e acelaşi – NU SE POATE!? Măcar atunci aveai o justificare: era comunism. Acum ce justificare mai e, că-i criză-n capul guvernanţilor?

Pe vremea dinainte, stăteai la coadă la pâine, şi luai 2-3-4, câtă aveai nevoie – pe cartelă. Acum, te scarpini în portofel şi-ţi tremură mâna când iei o pâine „la liber”, pentru 2-3 zile, neştiind dacă nu cumva, între timp, nu ţi se va mucegăi în punga în care o ţii în frigiderul gol. Mă uit acum la cozile care au reînviat, din cauza mâinii forte. Radu Mazăre, la Constanţa, dă câte-o pungă de ajutoare, din când în când. Toţi oamenii care stau la rândurile acelea gigantice care nu se termină zile-n şir reuşesc să mănânce şi ei o bucată de carne doar pentru că e Mazăre generos. Înainte de 1989, e drept, stăteai la cozi, dar n-am auzit pe cineva să nu fi avut măcar un pui în frigider. Acum, sunt cărnurile peste tot, dar nu mai are lumea cu ce le cumpăra! Iar ca să fie treaba – treabă, mulţi încep să renunţe şi la frigidere, iar debaralele care, înainte de 1989, funcţionau ca şi cămări, în care se puneau borcanele cu ardeii capia copţi, gogoşarii, sticlele cu bulion, zacusca, dulceţurile, sacii cu cartofi, fasole, ceapă, butoiul cu varză, butoiul cu murături, damigenele cu vin şi cu ţuică etc., acum sunt inutile. Aşadar, de ce ar fi mai bine acum decât înainte, dacă rezultatul e, în cel mai bun caz, acelaşi?

Principala acuzaţie a soţilor Ceauşescu a fost cea de genocid. Coana Leana a-ntrebat ceva cu ceea ce, la acea vreme, a fost interpretat ca fiind tupeul maxim: „A murit cineva de foame?”. Cinică întrebare, însă corectă – nu cred că a văzut cineva, înainte de 1980, vreun român leşinând de foame pe drum. Astăzi, acest lucru este la tot pasul, dar preferăm să-ntoarcem privirea sau, care are sufletul mai pietros, să spună: „Dă-l dracu’ de beţivan!” şi să treacă mai departe…

În schimb, conducerea României de astăzi nu este acuzată de genocid, ci e lăsată să se laude cu „responsabilitatea” şi „priceperea” ei, calităţi prezente doar în imaginaţia sa mai fertilă decât a unui bolnav de schizofrenie paranoidă.

Când, peste toate astea se suprapun o genă mioritică hipertoxică, cârcotele diabolice din telenovele şi jegul manelelor, care au făcut chisăliţă mintea şi bunul-simţ al românului de rând, să nu ne mirăm de aceste rezultate. Iar părerea mea e că aceste rezultate au fost chiar cele urmărite, cele planificate de grupări oculte (contrar unora ce vor râde fără să se gândească dacă nu cumva e şi-un pic de adevăr în aceste vorbe, se spune că un strop de paranoia ajută la menţinerea sănătăţii şi la prelungirea vieţii!) care au jucat rolul ciobanilor adverşi din „Mioriţa”, singura modificare fiind că oaia a fost „deturnată” de partea adversă, lăsându-l pe cioban să viseze ca prostu’ da’ fericit în ignoranţa lui, la fluiere de fag, os, nunţi etc., în vreme ce „baciul muntean şi cu cel vrâncean”, ca să le zicem aşa, fără să-l mai omoare, doar l-au umplut cu etnobotanice şi i-au luat oile! Asta se-ntâmplă când stai ca dobitocu-ntre oi şi nu pricepi nimic din ce defilează prin faţa ochilor tăi, dar vine tăvălug şi te striveşte…

Aşa că... nu-s motive să-ţi pară rău de ce-a fost înainte de 1989... Sunt motive doar ca să-ţi pară rău că, uitându-te în ochii copilului tău după ce ai ajuns cu portofelul gol acasă în zi de leafă, nu găseşti destul curaj să pui mâna pe-un retevei şi să ceri socoteală mâinii forte până ajunge-n lopăţele... Prietenii ştiu de ce!