Opinie • Marin Sorescu „Singur printre poeţi”

Mare poet, dramaturg de excepţie, interesant romancier, seducător eseist, valoros traducător, redutabil gazetar, ,,reporter’’ avizat, grafician surprinzător, profesor universitar etc., Marin Sorescu este una dintre cele mai fascinante şi depline personalităţi ale vieţii culturale româneşti din a doua jumătate a veacului XX.

Invitat la multe congrese, festivaluri de poezie şi seminarii literare internaţionale, tradus în principalele limbi de circulaţie, distins cu numeroase titluri şi premii (în 1992 s-a aflat foarte aproape de premiul Nobel pentru literatură), cunoscut prin creaţia sa din Italia şi Suedia, până-n America sau Singapore, Marin Sorescu a fost ani de-a rândul ambasadorul spiritualităţii noastre în lume. Iar opera sa ne reprezintă şi ne va reprezenta în patrimonial universal.

„Scriitor naţional” (E. Simion), ,,pământean cu antene în metafizic, clasic al epocii sale” (C. Ciopraga), ,,voievod de strană dreaptă a literaturii noastre” (G. Neagu), Marin Sorescu este recunoscut ca autentică valoare nu numai la noi. Opera lui ,,creaţie a magiei şi eleganţei poetice, eliberată de legăturile spaţiului şi timpului,…cu supapă deschisă spre universalitate’’ (Andreas Rados), este respectată dincolo de hotare. Despre l`enfant terrible de la poesie romain contemporaine’’ (Nicholas Catanoy, SUA, 1978) se scrie cu admiraţie în gazetele din străinătate.

,,Sorescu a fost deja nominalizat ca unul dintre posibilii laureaţi ai Premiului Nobel’’-se scria în ,,Sunday Times’’- Anglia, 1983! De ce nu l-a primit deşi l-a meritat cu prisosinţă, rămâne aproape o enigmă.

Această uriaşă forţă creatoare a pornit din Bulzeştii Doljului, un sat până atunci neînsemnat, azi la fel de răsunător, în literatură ca Humuleştii lui Creangă, Lancrămul lui Blaga sau Siliştea-Gumeşti a lui Marin Preda.

La 29 februarie 1936 se năştea penultimul dintre cei şase copii ai familiei Nicolina şi Ştefan, oamenii simpli dar inteligenţi şi cu dragoste de carte, cu pasiuni pentru literatură (tatăl chiar a compus poezii în metru popular, iar mama îi citise pe Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Goga, Coşbuc, Sadoveanu ş.a.).

Răpus la numai 44 de ani de o apendicită cronică (după ce se întorsese de pe front), Ştefan Sorescu rămâne o amintire luminos-dureroasă în casa văduvei cu şase copii. Pentru cei mici (Marin avea trei ani, Ionică-doi) rămâne aproape necunoscut. Descoperirea câtorva fişe răzleţe din cele patru caiete de versuri ale lui Ştefan Sorescu, îl va marca însă definitive pe Marin, făcându-l să scrie mai târziu că îşi dregea glasul şi-şi chinuia Pegasul, arătându-i Parnasul (Sorescu, G.-,,Marin Sorescu în ,,Scrisori de familie’’, Ed. ,,Alutus’’, Slatina, 2009, p. 43).

Crescuţi în asemenea climat cultural, familial, nu-i de mirare că scriu toţi cei patru fii ai Soreştilor (Marin, George, Ionică, Nicolae), precum şi urmaşi ai acestora (Radu, Sorina, Roxana, Beatrice…).

Exponentul de bază al familiei rămâne Marin Sorescu, numărând peste 80 de volume publicate. Despre rolul familiei în devenirea sa, poetul scria ,,literatură, şi, în special poezia, se găseau în familie, în casa noastră (Rusu Păsărin, G.-,,Portrete în oglinzi paralele’’, Ed. Horion, Rm. Vâlcea, 1997, p.33).

Scriind încă din copilărie (primul caiet de versuri şi-l alcătuia la 12 ani), el va efectua apoi numeroase experimente lirico-epice, începând cu perioada studiilor liceale. Nu lipsit de dificultăţi este momentul renunţării la cariera militară, spre care nu simte nici-o chemare. Descoperindu-şi adevărata vocaţie pentru literatură şi riscând să fie declarat dezertor, absolventul Liceului Militar ,,Dimitrie Cantemir’’ din Predeal se va îndrepta spre Facultatea de Filologie a Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza’’ din Iaşi, pe care o va urma cu sprijinul moral şi material mai ales al fratelui, distinsul profesor universitar, George Sorescu. În paralel cu studiile temeinice de aici, continuă să scrie, abordând diverse specii poetice în manieă originală (,,Eu nu respect întotdeauna forma…”, G. Sorescu, op. cit., p. 44).

Începând cu 1956, publică mai întâi în gazeta de perete a facultăţii, apoi în cotidianele şi revistele ieşene. După finalizarea studiilor, activitatea desfăşurată în redacţia bucureşteană a ,,Vieţii studenţeşti’’ şi, ulterior, la revista ,,Luceafărul’’ îi deschide noi orizonturi de afirmare.

Anul 1964 este crucial în destinul scriitoricesc al lui Marin Sorescu, ,,Editura pentru literatură’’ publicându-i, într-un tiraj de 1650 de exemplare, parodiile create în perioada studiilor ieşene, adunate în volumul ,,Singur printer poeţi’’. Poetul Marcel Breslaşu, în ,,Cuvânt înainte’’ la volum, remarca: ,,Marin Sorescu nu mai este un debutant chiar dacă se află la volumul său de debut. Îl citesc de câţiva ani în paginile revistelor literare, îi urmăresc cu simpatie […] progresul constant, confirmarea propriei originalităţi, a propriilor modalităţi, procesul de devenire’’.

Cunoscând foarte bine încercările literare ale fratelui, George Sorescu precizează: ,,Nu toate parodiile lui au fost publicate în acest volum şi nici în ediţia a II-a (…) Către 1960, deci către sfârşitul studenţiei, interesul lui pentru această specie se va diminua. Despre acest volum, Eugen Simion scrie ceva mai târziu: ,,G. Călinescu a intuit bine, încă de la debutul poetului, această latură originală a talentului şi i-a prezis o carieră strălucitoare care, în fapt, s-a împlinit’’. Marin Sorescu debutase atipic, cu un ,,stil care lua în răspăr stilurile poetice existente, apoi şi-a construit propria mitologie şi retorică’’

Analizându-şi peste ani volumul de debut, Marin Sorescu vine cu opinii contrastante; ,,Şi – apoi părerea mea este că acele parodii nu erau parodii. Dacă le-aş publica acum, poate le-aş numi altfel. Se-mpart în două. O parte reprezintă negarea unei metode de creaţie’’. Un Ba? Aici se află scrisă. Celelalte sunt exerciţii pe-o claviatură lirică. Un DA – Cam aşa. Cum aş scrie eu dacă aş fi cutare. Una peste alta; BA! DA! Cu infatuarea proprie vârstei, voiam să mă mişc slobod şi pe picioroangele unor poeţi foarte înalţi’’. (1980 ,,Dialog’’ cu Dorin Tudoran).

Intervievat şi de George Arion, după apariţia volumului ,,Tinereţea lui Don Quijote” (1979), autorul afirmă categoric, referindu-se la prima sa carte: ,,Nu sunt parodist. Cartea aceea nu e numai de parodii. (…). Negam poezia pe care o citeam atunci, pe care o consideram sub cea pe care aş fi scris-o eu dacă aş fi putut publica. Încercam să-mi afirm dreptul la dezinvoltură în lumea literelor, care nu acceptă nici-un fel de înţepenire. Ori, atunci, tocmai această senzaţie de înţepenire mă sâcâia. Au mai trecut patru ani după facultate până am debutat, deşi în momentul acela făcusem un pas înainte, fiind deja scrise <<Poemele>>’’.

Recunoscând ineditul şi valoarea acestui prim volum sorescian, Alexandru Hlanţă scrie: ,,Singur printre poeţi, aşa cum s-a autodefinit, caracterizând în această ipostază, lucid şi hâtru, o întreagă generaţie de confraţi, Marin Sorescu, minte iscoditoare şi tenace, a deschis noi orizonturi versului românesc, printr-o inedită valorificare a neobişnuitului divin sau a inspiraţiei, coborâre a mitului clasic la nivelul unei mai bune înţelegeri de a fi a existenţei umane. Noutatea temelor îşi asociază într-un mod fericit noutatea modalităţilor de realizare, ansamblul creaţiei conturând imaginea unui scriitor în opera căruia experienţa tradiţiei se confruntă cu efortul vizibil de eliminare a vechilor tipare şi cristalizând reuşite stilistice de o originalitate pilduitoare ’’{Al. Hlanţă, ,,Un bluestem?’’ în ,,Literatorul’’, nr. 50, 1996).

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta