Opinie • Nu poţi glumi cu lucruri d-astea!

Îţi spun, stau aşa ca prostul şi mă zgâiesc pe geamul camerei la lumea ce se zvârcoleşte, alergând ca bezmetica pe străzi ce nu duc nicăieri. Ascult zgomotul acela înfundat al paşilor pe caldarâm şi abia mai disting vocea vecinei care după ce şi-a topit copiii în bătaie, comentează savant, împreună cu o altă vecină de palier, chestiuni ce abia au un înţeles. Ce crezi, previziuni sumbre despre soarta ţării! Se vede de la o poştă, comentatoarea e bine documentată. Face speculaţii cu cifre, face raportări şi referiri la statistici, ticluieşte scenarii, improvizează cu o dezinvoltură dezarmantă. Ei, dar ce, îmi spun, oamenii ăştia simpli, cum e vecina mea, de ce nu şi-ar pune întrebări despre cum şi mai ales despre ce va face guvernul în acest an de criză profundă, despre ce soluţii a găsit un ministru sau altul pentru a-şi completa bugetul la ministerul pe care îl conduce, despre cursul valutar, despre măsurile pe care urmează să le ia Banca Naţională, despre FMI, despre pensionari şi bugetarii ce urmează să fie disponibilizaţi şi, dracu ştie, despre orice, căci, nu-i aşa, în atare situaţie, fiecare se pricepe la de toate. Îmi vine să ies din casă, să-i bat la uşă şi să o felicit pentru atitudine, pentru fler, pentru intransigenţa cu care tratează aceste subiecte grave. Cred că mă opreşte o anume slăbiciune, nesiguranţă, o anume oboseală. Oamenii trăncănesc despre multe lucruri, au păreri proprii, găsesc soluţii care mie nici prin cap nu-mi trec. Şi-atunci, cum să mă bag în vorbă? De ce să nu stau la locul meu, să-mi oblojesc rănile, să mă cert cu mine însumi, să-mi spun cât de lipsit de iniţiativă sunt, ce prost patriot am devenit! Păi da, voi sta aici în propria-mi cameră şi voi ieşi doar noapte din casă, nu de altceva, dar nu vreau să mă întâlnesc cu vecina care sigur o să-mi vorbească despre soarta poporului, despre scumpirile preconizate, despre nesiguranţa zilei de mâine. Ce să-i spun? Că eu sunt rupt de realitate! Că nu mai am nici un contact cu lumea? Mă va crede nebun. Toţi vor râde de mine. Mă vor arăta cu degetul. Pe cine interesează că eu sunt scriitor. Pe nimeni, cu atât mai puţin pe vecina asta atotştiutoare. Gândul acesta mă frământă doar pe mine. Mă chinuie. Nu mă lasă în pace. Simt că tot ce mă înconjoară stă într-o lumină palidă, obscură şi lipsită de sens. Încerc să înţeleg de ce lumea asta cheltuieşte atâta energie pentru chestiuni lipsite de importanţă, în timp ce profesorii ies în stradă şi cer salarii mărite, medicii se plâng în spitale de lipsa medicamentelor, oamenii murind cu zile neputând fi trataţi corespunzător, pe de altă parte, de ce caloriferele unora rămân reci şi pe timpul iernii? Totul se amestecă în mintea mea, simţind o amărăciune stranie în suflet. E ca şi cum cineva te înţeapă cu o spadă care are vârful otrăvit. Resimt un soi de durere care mă distruge. Mă desfiinţează. Cu toate astea mă bucură optimismul vecinei mele. Ea nu se lasă copleşită de mediocritate. De non sens. Nu se prăbuşeşte sub povara lucrurilor simple care-i umplu viaţa cu asupra de măsură. Îl crede pe preşedinte. Pe premier. Pe măcelarul de la măcelăria din colţ. E greu, îmi spun, dar nu e imposibil. Oamenii au voinţa de a trăi. Primesc de mici lecţii de supravieţuire. Eu sunt în afară lucrurilor. Nu-mi găsesc tonul. Cânt după o partitură scrisă într-un limbaj nedescifrat încă. Viaţa celor mai mulţi se reduce la mâncare, la băutură, la nevoile primare. Asta e singura lor raţiune de a fi, singura lor metafizică. Eu stau aici ca într-o carapace. Înghesuit în mine însumi. Mă uit pe gaura cheii la vecina mea care face speculaţii despre normalitate. O normă greu de atins într-un spaţiu viciat de oamenii politici, de speculanţi şi de cocote. Ştiu că exagerez. Că lumea e plină de astfel de lucruri, că oamenii trăiesc simplu, fără prejudecăţi. Numai eu îmi fac griji. Mă sperii. Mă îndoiesc. Şi-atunci, cum să meargă treaba în ţara asta? Cum să depăşim criza? Cum să fim europeni când noi rămânem ataşaţi principiilor noastre, mizeriilor noastre? Lumea de dincolo de noi nu există! Ea este o fata morgana, ideală, perfectă. Noi suntem confuzi, banali, lipsiţi de imaginaţie, de voinţă. Asta mă face să mă întreb, ce destin vor avea copiii vecinei mele, şi mă simt vinovat, pentru că stau aici în propria-mi carapace căutând cusur lucrurilor. Ei, da, trebuie să iau o decizie. Trebuie să mă întâlnesc cu vecina mea, singura fiinţă normală din acest univers sinistru, pentru a pune capăt, odată pentru totdeauna acestui mare complex al singurătăţii de care sufăr. Trebuie să mă implic. Să devin un stâlp al societăţii. Să particip cu toată fiinţa mea la reformare acesteia. La redefinirea ei morală. Să fiu combativ. Nu putem lăsa totul pe seama lichelelor. A impostorilor de serviciu. Trebuie să ne luptăm cu mediocritatea fundamentată pe non valoare. Pentru a ne construi un destin, avem nevoie de voinţă şi curaj. N-o să rămânem perpetuu nişte marginali. O populaţie ce-şi trăieşte clipele cu teamă şi mărunte revolte. Ei da, vecina mea ştie ce vrea. Am auzit că, în curând se va înscrie în rândul luptătorilor pentru renaştere naţională. Va forma un partid al vecinilor cu care va învinge la viitoarele alegeri. În Parlament va milita pentru respectarea drepturilor gospodinelor, va lupta pentru a impune legi privind discriminarea şi violenţa domestică, se va lupta de la egal la egal cu alte partide pentru a stârpi lenea şi ai trimite pe tineri la muncă, iar pentru bătrâni va crea adevărate oaze de sănătate. Toate serviciile publice vor înflori. Pe străzi nu vor mai umbla şoferi isterizaţi pentru că există aglomeraţie în trafic, pentru că străzile sunt pline de gropi, pentru că agenţi de circulaţie nu vor mai fi doar nişte pândari amărâţi, ci îşi vor face datoria faţă de cetăţean. Justiţiară cum o ştiu, se va bate pentru o justiţie dreaptă, necoruptă, pentru un învăţământ performant, pentru promovarea corectă a valorilor naţionale. Ce mai, în plan extern, relaţiile cu ţările vecine se vor baza pe reciprocitate, ţara noastră va deveni, cu adevărat, un exemplu demn de urmat. Într-un cuvânt, paradisul mult visat de omenire vă putea fi trăit deplin. Uşor, uşor, de la înălţimea la care mă aflu, lumea începe să pară altfel. Spaimele crizei nu mai fac atâtea victime. Încep chiar să devin mult mai tolerant, mai puţin demagog. Vezi, chestiune de stil, de tradiţie, de fel de a fi. Acum trebuie să fug, mă aşteaptă lucruri, cel puţin la fel de importante ca cele pe care tocmai ţi le-am povestit. Altfel, nu-i aşa, vom rămâne tot proşti. Cel puţin, aşa crede vecina mea. Şi nu-i glumă…!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta