Opinie • O meserie de păstrat până la moarte

Orice tânăr se poate afla la un moment dat în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, faţă în faţă cu tentaţia unui pahar de băutură, a unei ţigări, a unei pastile sau liniuţe de praf. Nefericită conjunctură, în care, nu mai există decât decizia personală, determinată de puterea pe care o are fiecare copil, putere, determinată la rândul ei de felul în care personalitatea lui a fost conturată, în primul rând în familie.

Oricine poate ceda, căderea în păcat nu este o dramă capitală. Suntem oameni, deci supuşi greşelii... Pericolul vine însă de la cercul vicios care ar trebui întipărit înainte de toate în mintea oricărui copil. Problema este, repet, nu cea a păcatului, ci a repetării lui, repetare care distruge voinţa. Iar, odată voinţa distrusă, repeţi păcatul la infinit. Iată, aşadar, că marea problemă nu este primul pahar de alcool pe care copilul dumneavoastră îl bea, poate conjunctural, ci al doilea...

Există la fiecare dintre noi, dintre adulţi, tendinţa primară, violentă, de a curma răul dintr-o lovitură, generată din revolta interioară de tipul „vai, tocmai copilul meu, cum să-mi facă mie una ca asta, să mă facă de râs, pe mine, care n-am muncit decât pentru el, care m-am sacrificat, care am renunţat la atâtea pentru el, ca să nu ducă lipsă de nimic şi el aşa mă răsplăteşte, bea sau se droghează...” De această primă reacţie la prima greşeală depinde totul... Aici este minutul fatal în care un părinte poate să câştige, sau să piardă meciul pentru tot restul vieţii. De dumneavoastră depinde şi de felul în care veţi ştii să gestionaţi această primă situaţie. Cu siguranţă, dacă veţi alunga vălul mâniei şi rămâne raţionali, veţi ştii ce să faceţi!

Evitaţi, însă, o singură capcană, aceea a lui „lasă-l, şi eu am trecut prin asta şi uite că n-am murit!” Tocmai pentru că aţi trecut şi dumneavoastră prin asta, încercaţi să nu-i lăsaţi pe ei să vă repete greşelile. Şi, dincolo de orice crize de timp, de oricât de ocupaţi aţi fi, luptaţi cu dinţii şi cu toată energia pentru asta, să nu repete şi copiii greşelile pe care dumneavoastră le ştiţi foarte bine! Şi asta, pentru că, acum, orice greşeală este plătită înzecit, datorită vremurilor pe care le trăim.

Acest lucru nu se face, însă, cu conferinţe şi cu reproşuri. Moralistul francez Joseph Joubert spunea că „pentru copii e mai multă nevoie de modele decât de critici”. Oferiţi-le modelele necesare şi nu uitaţi că blândeţea naşte blândeţe şi cruzimea, cruzime!

Nu o disertaţie psihologică am vrut să fac în acest spaţiu atât de puţin cuprinzător. Nici nu aş avea calificarea necesară. Luaţi aceste cuvinte doar ca pe o mărturisire a experienţei personale cu cei trei copii, aproape aşezaţi şi ei pe viaţa lor, unul chiar cu copii la rândul său. Am trecut prin zeci de situaţii care păreau imposibile, care au trebuit tratate individual, gestionate ca atare şi, poate că nu întotdeauna am găsit cele mai bune soluţii. Viaţa merge însă înainte şi adevărul e că şi acum, „next generation” deja nu încetează să mă surprindă, însă viaţa merge înainte şi chiar dacă nu te naşti cu meseria de părinte, trebuie s-o porţi până la moarte. Să fim, aşadar, mai atenţi!

Victor Hugo: „Cel ce deschide o şcoală, închide o puşcărie”

Henrich Ibsen spunea în secolul al XIX-lea că “greşeala de căpetenie a educaţiei e că a pus temeiul pe ce ştii în loc de pe ce eşti”.

În contextul nefericitelor conjuncturi de mai sus şi privind cu atenţie peisajul educaţiei din România ultimilor ani, lăsăm la o parte accentul pus - destul de discutabil şi acesta - pe ce învaţă copiii la şcoală şi încercăm să vedem câtă preocupare este pentru ce sunt ei educaţi să devină? Dacă pe timpul comunismului se folosea ca – nefericită – sintagmă a devenirii cetăţeneşti “omul nou, multilateral calificat şi dezvoltat”, acum cred că se simte lipsa unei idei realiste. Cum vrea şi cum reuşeşte şcoala să modeleze cetăţeanul mileniului 3 în România?

Să vedem!

Teoretic, se mizează pe o educaţie cetăţenească participativă, expresia de cetăţenie activă fiind des folosită. Practic, însă, participarea cetăţenească a tineretului, cu excepţia câtorva acţiuni de grup este clar deficitară. Mai mult şi, poate mai grav, de câteva scrutin-uri încoace se constată un absenteism îngrijorător al tineretului de la votare.

Teoretic, se are în vedere, de asemenea o educaţie morală, dar şi creştină, prin introducerea religiei în curriculum, practic, însă, delincvenţa juvenilă a crescut semnificativ în ultimele decenii.

Tot, teoretic, se vorbeşte despre o educaţie estetică, de dezvoltare a bunului gust şi bunului simţ. Practic, ţopârlănia a devenit omniprezentă.

Cine-i vinovat că România s-a transformat într-o ţară de mârlani, inundaţii de prost gust şi furtuni de kitsch? Şcoala, familia, sau, până la urmă o societate care nu-ţi oferă alternative?

Mai e mult de lucru până ca vorbele lui Talleyrand să fie înţelese şi apreciate la justa lor valoare: “Metodele de educaţie sunt maeştrii maeştrilor”.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta