Opinie • O „terapie plauzibilă”

Dragă prietene, materialul trimis de tine are amprenta unei sensibilităţi ce ne scapă mult prea des înţelegerii noastre, grabei cu care trăim, foşnetului pe care secundele ni-l susură în ureche. N-am stat prea mult pe gânduri şi ţi-am răspuns pentru a nu lăsa aşteptării răgazul să te apese.

E adevărat, nu odată am avut acest sentiment al pierderii frumuseţii vieţii. Nu cred, însă, că trebuie să reproşăm ceva vremurilor pe care le trăim. Până la urmă, reproşul ar trebui să ni-l facem nouă înşine, pentru că suntem nişte inadaptabili, pentru că suntem nişte sentimentali incorigibili, nişte visători fără margini, pentru că lăsăm lucrurile facile, mizeriile cotidiene să ne copleşească. Cine ne opreşte oare să nu privim „cerul înstelat, copacii şi grădinile din jur”? Sau, cine ar îndrăzni să pună stavilă „extazelor” noastre, şi, cine ne-ar putea interzice să trăim într-o altfel de lume decât cea „fără ape, pajişti şi nori”? Nimeni. Observ, însă, că toate aceste stări sunt bine dozate şi trăite cu maximă bucurie. „Misterul nopţii” ca şi „răcorile cosmice ale amurgului” nu sunt uitate, ci sunt un bun prilej pentru meditaţie. Tot acest demers hedonist accentuează starea de veghe, dă un sens lucrurilor, le scoate din ascunderea lor. „Nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii” sau „miracolul ploii şi al stelelor” înseamnă, de fapt, o mai bună aşezare faţă de lucruri, o ordonare a sentimentelor. Văd ceea ce mulţi dintre noi nu mai văd. Trăiesc deplin în ciuda faptului că „vremurile” încearcă să-mi fure,

să-mi anuleze această stare de bine. E adevărat, deseori am acelaşi sentiment că, „foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul  tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic” fac parte dintr-un alt decor, dintr-o lume, din care, mai degrabă, sunt absent. Trăiesc cu aceeaşi „grabă” şi cu aceeaşi „lehamite” ca mulţi alţii. Sunt „ocupat”, „grăbit”, „iritat”, „hărţuit” de fel şi fel de lucruri, însă, nu-mi pot reprima dorinţa de a trăi, de a avea stări de înălţare, de euforie. Nu mă las copleşit de singurătate. Îmi fac timp pentru prietenie şi pentru bucuriile simple ale vieţii. Într-un fel, trăiesc dureros de lucid şi nu mă vaiet. Sunt atipic şi în acelaşi timp semăn perfect cu celelalte personaje ale vieţii noastre cotidiene. Fac şi primesc servicii, dau sfaturi şi primesc sfaturi, particip la complicităţi, sunt „mizantrop”. Nu-mi plac politicienii deşi stăm uneori la aceeaşi masă. Mă irită toate neroziile spuse de colegii de breaslă, gramatica lor strâmbă, exaltările lor faţă de evenimente facile, neinteresante, lipsa lor de vlagă, de cultură. Vorbăria fără noimă. Preţiozitatea discursurilor publice. Mă scârbesc „demagogia, corupţia, modelele ideologice”. Dar pot cu o neobosită tihnă să beau un vin bun, să admir „silueta unei femei frumoase”, „inocenţa unui surâs” şi „farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă”. Vreau să cred că şi tu participi, în vreun fel, la toată această „nebunie” a vieţii. Că te poţi lăsa purtat de dorinţe ascunse. Că nu-ţi reprima sentimente. Că poţi trăi în afara ideologiilor, iar scena publică o priveşti aşa cum te uiţi la curgerea unui izvor cu apă cristalină. Că laşi deoparte goana isterică după bani, pentru a lua cu asalt creasta unui munte. Că poţi înfrunta viforul de pe creste fără regretul că ai lăsat în urmă freamătul nedesluşit al oraşului, barurile cu femei dezbrăcate, supermarketurile, aglomeraţia urbană, strigătul vecinei care-şi ceartă copiii, înjurăturile soţului beţiv, politicieni confuzii, emisiunile de divertisment, geamătul bolnavilor, hlizeala fără sens a curioşilor, precupeţele din pieţele publice, tarele administraţiei, povara tranziţiei. Într-un fel cu toţii „colecţionăm antipatii” şi avem numeroase „prilejuri de insatisfacţie”. Dar ce putem face? Îi poţi mulţumi pe toţi cei cu care intri în contact? Le eşti la fel de simpatic tuturor celor cu care îţi împarţi ziua de muncă, cunoştinţelor, rudelor, vecinilor? Sunt aproape sigur că nu reuşeşti întotdeauna să le intri în graţie partenerilor de afaceri, soţiei, copiilor, mătuşilor singure a căror avere îţi face cu ochiul! Că nu eşti de acord cu ce spune preşedintele, că ai o altă formulă de guvern decât cea propusă de partidele politice! Că nu-ţi plac străzile invadate de câini vagabonzi, de cerşetori, de curve! Trebuie să ştii că în interiorul acestei „dezordini”, îţi poţi face timp pentru a citi o carte bună, pentru a vedea un film interesant, pentru a asculta muzica preferată. Îţi poţi face timp pentru a bântui fără rost aparent prin parcul central. Că poţi bea o bere cu un amic. Că poţi scrie şi altceva decât despre „mizerii” şi „mărunţişuri”. Îţi mărturisesc că nu mi-am pierdut încrederea în „virtuţile” acestei naţii. Sper că ne vom îndrepta cocoaşa şi că ne vom duce cu demnitate poverile prin istorie aşa cum vom şti să apreciem momentele noastre de graţie ca popor. Dă-mi voie să-i ignor pe „patrioţi de paradă”. Pe „trădători”. Dă-mi voie să iubesc acest neam şi să nu-mi pese de cei care încearcă doar să-şi facă un titlu de glorie din trecutul său. Tu nu trebuie să-ţi pierzi vitalitatea, forţa, curajul, încrederea, înţelepciunea, autenticitatea arme cu care poţi intra în orice luptă şi cu care te poţi bate la victorie. Chiar dacă unora le pari „frivol” sau chiar „reacţionar” uneori, nu trebuie să le dai satisfacţie, nu trebuie să te laşi copleşit de dorinţa lor de a te învinge, de a te îngenunchea. Slăbiciunile tale pot fi prilej de batjocură. Nu te băga în seamă cu şmecherii, cu lichelele, cu marţafoii. Nu te lăsa „infectat de trivialitate” chiar dacă nu poţi trece cu vederea „ambianţa toxică a momentului”. Sunt sigur că există soluţii. Că ne putem recăpăta încrederea. Că vom putea admira în continuare „splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii”. Că există o „terapie plauzibilă”. Scormonind în adâncuri ce-s mai adânci decât noi înşine, vom găsi calea. Ce contează este voinţa de a o urma!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta