Opinie • Oameni şi / cu măşti

Dacă vrem să obţinem ceva mai mult decât simpla supravieţuire în societatea –junglă în care avem „fericirea” de a trăi, trebuie să ne dezvoltăm un sistem de apărare bazat pe falsitate, ipocrizie, minciună, egoism. Să scoatem din „dulapul interior” câte o mască pentru fiecare situaţie în care suntem puşi. Una slugarnică, linguşitoare, alta strălucitoare sau, din contră, umilă, alta feroce, înspăimântătoare – totul pentru a ascunde slăbiciunile, frustrările care zac în adâncul omului prea slab pentru a avea curajul  de a fi el însuşi. Aceasta pare să fie direcţia pe care o impune (in)evoluţia societăţii.

Haideţi să ne uităm, de exemplu, la scena politică! Câţi dintre actorii care o populează, ies în faţa noastră cu sufletul deschis şi nu recită cu afectare tirade  atent şlefuite cu minciuni (conştiente!) frumoase care au menirea de a  convinge nişte oameni care, deşi păţiţi, speră ca, de data asta,  „cel ce jură că nu fură, să fure măcar mai puţin!”?!  Puţini, aş îndrăzni să spun, dacă nu aş avea mari dubii şi-n privinţa acestui răspuns. Masca devine pentru ei un accesoriu obligatoriu. Niciun discurs cu obrazul „nefardat”! Nu de alta dar, poate, acela care-i ascultă întrevede vreo urmă de roşeaţă sau vreo grimasă făcută involuntar de cel ce toarnă vrute şi nevrute numai să-şi „îmbrobodească” auditoriul. Asemenea scăpări nu ar fi însă posibile decât în cazul în care ar exista vreo brumă de conştiinţă, lucru de care, din nou, mă îndoiesc.

„Scopul scuză mijloacele” – aşa ar putea suna o eventuală justificare. Nu sunt de acord. În primul rând, pentru că este „scopul” lor şi nu al nostru, aşa cum îşi iau toţi angajamentul iniţial. În al doilea rând, pentru că un scop nobil poate fi atins şi prin mijloace „curate”. În astfel de cazuri însă este vorba doar de nişte orgolii, ambiţii prea mari care, pentru a fi satisfăcute , strivesc pe oricine le stă în cale. Din păcate, ascensiunea unora presupune îngroparea altora. Şi, în felul acesta, în timp ce unii ridică ziduri, alţii mai coboară un lat de palmă în mormântul în care sunt îngropaţi de vii de sărăcie, boală, neputinţă. Şi se mai vorbeşte de egalitate, de NOI!! Îmi vin în minte versurile din fabula lui Grigore Alexandrescu „Câinele şi căţelul”:„Adevărat vorbeam,/Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,/Că voi egalitate, dar nu pentru căţei." Până şi supravieţuirea e grea pentru un „căţel” într-o lume plină de „dulăi”!

Lăsându-i în urmă pe politicieni – străini de sufletul nostru, mă îndrept acum spre cei din anturajul din care facem parte, apropiaţii care nu ne sunt atât de „apropiaţi”  pe cât credem sau pe cât ne-am dori noi. De câte ori nu ni s-a întâmplat să descoperim în cel pe care-l consideram prieten, un străin care la primul hop ne-a întors spatele? Sau chiar ne-a mai şi dat un brânci? Sau, mai grav, tocmai el a fost cel care a întins cursa? Probabil, toţi am trecut prin asta. Ne-am lăsat duşi de  nas de o mască bine construită şi de un rol bine jucat. Am vrut să credem şi am crezut. Am oferit fără să primim nimic în schimb. Nu doar că nu ne-a fost dat ci, mai mult decât atât, ne-a fost luat. În schimb, a rămas sufletul gol, pustiit – o rană sângerândă… Cât adevăr cutremurător în proverbul: „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!”

Naivitatea de a crede că în fiecare om există un sâmbure de bunătate că, până la urmă, obosit de a face rău, cel nedrept se-ndreaptă, naivitatea asta e, deci, soră cu prostia. Nu trebuie să întoarcem şi obrazul stâng dacă primim o palmă peste cel drept. Putem să combatem răul, fără a face însă rău,  să prindem mâna care loveşte şi să n-o lăsăm să ne strivească. E suficient să luăm atitudine.

Cu mască sau fără mască, pe brânci sau în fugă, senini sau împovăraţi, avem un rol de dus până la capăt.  Piesa (viaţa) e una singură, se joacă o dată, în premieră, şi n-o să se reia. Succesul sau insuccesul ei depinde de noi!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta