Opinie • Omul – proprietate a statului

Se poate vorbi, fie şi numai metaforic, despre o nouă eră sclavagistă?! Poate părea, într-adevăr, uşor hazardat, întrucât, din câte am putut surprinde, nici măcar comunismul n-a fost asemănat sau asimilat sclavagismului în sens larg.

Dar un lucru e evident: comuniştii îţi anulau dreptul de proprietate asupra terenurilor, dreptul la opinie, dar nu te anulau pe tine însuţi ca individ prin muncă excesivă, neapreciată şi neremunerată, cu excepţia condamnaţilor.

Acum, suntem condamnaţi să ne pierdem propria individualitate. Sunt inventate cursuri, dosare, situaţii pe care trebuie să le rezolvi uneori din zori până în zori, să nu ţi se spună nici simplul ,,mulţumesc” sau ,,felicitări”, dar să primeşti un premiu dacă eşti bugetar: să ,,returnezi” statului o parte infimă, vreo 25% din venit, probabil penalizare pentru că nu ţi-ai îndeplinit norma comunistă. Cred că mai rămâne să plătim taxă pe existenţă. Dacă trăim, să plătim. Cu cât trăim mai mult, să plătim mai mult: o dobândă variabilă, crescătoare pentru creditul ,,viaţă” pe care, chipurile, statul ni l-ar fi acordat la naştere. Şi iată a treia teorie subînţeleasă a naşterii omului, după cea darwinistă şi cea religioasă.

Statul are toate drepturile să-ţi dea cât vrea şi când vrea pentru că îi stai la dispoziţie cu toate energiile şi sacrificiile, după program. Tu eşti liber arbitru, dar numai pentru că-ţi alegi singur calea de aservire totală.

Un monarh exagerat ar spune „L’etat c’est moi!”. Un om luminat al zilelor noastre ar trebui să afirme: ,,Statul suntem noi.” Dar nu există motive să spunem că statul suntem noi, ci că noi aparţinem la propriu şi figurat statului.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta