Opinie • Omul de lângă noi
Unul e cel care te induce în eroare, care îţi fură mai tot timpul, îţi spune minciuni mici, minciuni mari, minciuni frumoase, minciuni de care îţi este silă, minciuni de care ţi-e ruşine, minciuni ce te judeca, minciuni ce îţi spun adevărul. Celălalt e cel din colţul străzii care îţi înjură familia, îţi înjură Dumnezeul, te înjură pe tine. Apoi e cea care stă în scara blocului, fumează o ţigară, fumează şi pe ceilalţi, îşi fumează viaţa şi principiile. Mai e doamna cu ochii şterşi, plânşi şi apoi iar şterşi, cu acelaşi palton în carouri negre, rupt şi buchete de ghiocei unul la doar un leu. E acela cu faţa ridată, ochii negri amărui şi sticla de vin în mână, care o învaţă în fiecare zi ce înseamnă viaţa cu Dumnezeu alături.
Mai e cel din uşa gării, învelit într-un sac alb, cu ten alb peste care anii trec fără milă şi lângă el o cutie cu ceva mărunţi în ea. E cel care trece şi nu îl vede pentru ca trenul spre Bucureşti plecase cu şansa lui de-a ajunge în prima zi de facultate. E acela care îl aşteaptă în Gara de Nord, întrebând din minut în minut cât e ceasul pentru că el nu are iar ceasul gării a murit de acum zece ani şi nimeni nu pare a vrea să ştie cât de repede trece timpul. Mai e prietena lui, cu bucle de aur, cu graţia unui crin, care îmbracă zi de zi rochia de balet şi mama lui care economiseşte de acum douăzeci de ani bani pentru facultatea de Drept a fiului său.
E domnul de la etajul trei, care de curând a descoperit că are cancer pulmonar şi acum îl vezi zi de zi cumpărându-şi cate două trei pachete din fostele ţigări pe care acum le rupe în două şi le blestemă. Copilul lui de numai 15 ani ştie ce e viaţa. Are un tata ca şi mort iar mama lui, mama lui ce l-a iubit enorm, a fost omorâta de teribilistul acela care trecea cu viteză mult prea mare pentru judecata sa. Vecina de la doi, o bunica de şaptezeci şi opt de ani, e înmormântată azi din cauza alcoolului. Soţul, un respectat profesor universitar, numai dă nici un sens vieţii sale fără ea, ea cea care i-a stat alături mereu. Şi familia de la parter care totdeauna se ceartă din cauza neajunsurilor, a banilor cheltuiţi de fiica lor de numai 17 ani pe droguri.
E tipul de peste stradă cu ochii verzi şi bucle ciocolatii şi o chitară în spate, cu tenişi şi blugi şterși şi un cardigan, care te cucereşte cu privirea ce ţi-o aruncă. Mai e domnişoara care străluceşte în lumina reflectoarelor într-o rochie roşie. Cel de lângă ea ştie multele sacrificii murdare pe care le-a făcut pentru a ajunge în postura în care e. E paparazzo-ul cu aparatul cu fotografiile de milioane şi munţi de bani în buzunare. E cel din umbră care îşi priveşte întreaga capodoperă. Şi mai apoi fetiţa care se uita la televizor şi îi şopteşte mamei sale ca visul ei să ajungă acolo sus dar mama ştie că e doar o iluzie deşartă şi schiţează un zâmbet.
Şi în final sunt eu şi Dumnezeu, care ştim că oricum cale de întors nu e şi că nu putem auzi nici măcar atunci când lumea ne strigă că o doare şi n-o putem auzi. Suntem la limita extazului, ce ne aruncă în violenţă fericită…
Komenteaza articolul
Legaturi (NE)primejdioase