Opinie • Paradox român şi specific est-european

Un paradox pe drept recunoscut românilor încă de secole este că au rezistat – clişeizant spus – ca o oază de latinitate într-o mare slavă. Un altul ar fi, poate, hiperpragmatismul sau pragmatismul prost înţeles, socializarea şi ierarhizarea  după modele declarat vestice, dar pe fundament şi schelet sud-estice.

Ioan Petru Culianu afirma despre lumea est-europeană că se caracterizează printr-o tragică pierdere de timp, oameni şi energie, iar când  a fost întrebat într-un interviu de ce fac românii totul cu atâta sânge, a răspuns sec că poate acesta este specificul lor naţional.

Dacă specificul naţional ne dictează creaţia sacrificială a unui destin, viitor colectiv, s-ar justifica sensul propriu al cuvântului sânge şi al expresiei pierderea de oameni, în vitregiile sorţii, de-a lungul sângeroaselor secole brăzdate de războaie. Ori o vărsare de sânge necesară, dar nu suficientă pentru ca soarta unui neam să intre pe făgaşul calm al istoriei? Probabil. Ar putea fi şi purificatoare, dacă am accepta ideea de blestem căzut asupra unui neam, ce are la origini vina tragică a unor strămoşi a căror dorinţă de expansiune imperială nu avea margini, la un moment dat. Conceptul de hybris, specific tragediilor antice, s-ar potrivi ipotezei.

Lato sensu, prin atâta sânge s-ar înţelege atâta patos, iar sensul acesta s-ar potrivi de minune specificului nostru naţional. Atâta patimă – nu numai pătimire – şi-a lăsat asupra ontologiei noastre ca fiinţe – în – deschis cum ar spune filosoful existenţialist Martin Heidegger. Combustia sufletească, ebuluţia minţii, dar totodată şi inutilitatea acţiunilor noastre transraţionale ne-au turnat fiinţa naţională în avataruri a căror succesiune, dincolo de purificare sau elevaţie, nu-şi mai găseşte liman.

Fascinat de iluzii, utopii, românul are uneori filozofia de viaţă a unui macho, dar într-o definiţie culeasă din paginile memorabile ale cărţii lui Octavian Paler, Caminante: un macho adevărat va prefera întotdeauna să se înece în mare, nu într-un lighean cu apă.

Românul luptă de dragul luptei, are nevoie de spectatori, de cei care i-ar aplauda vulgarisme de genul: i-am făcut. Spectacolul, patima, voluptatea luptei, dar şi a înfrângerii, fastul, dar şi compromisul, calchierea (să nu spunem mimetismul) la nivelul comportamentelor alcătuiesc această paradoxală fiinţă caleidoscopică (geografic, microscopică), la confluenţa Occidentului cu Orientul.

Să se definească est-europenii prin tragica pierdere de timp şi de energii?. Pierderea de oameni, în sens primar s-ar justifica prin mişcările sângeroase ale maselor, iar în sens secundar, prin exodul din ultimele decenii. Dar pierderea de timp şi de energii? Ori noi, românii, nu ne definim fiinţa naţională ca est-europeni decât geografic, ori afirmaţia lui Ioan Petru Culianu ar trebui interpretată ca o irosire a energiei şi a timpului minor din cauza lipsei de orizont ori a tumultului debordant, a voluptăţii cu care românii se aruncă în bătălii mărunte, a individualismului.

Deşi plămădiţi din acelaşi material etnic (i eiusdem farinae), românul zilelor noastre îşi pierde sentimentul apartenenţei la o naţiune, rătăcind fără direcţie.

Crezând că are totul,  n-a realizat nimic. Poate realizează tardiv că suntem praf şi umbre (pulvis et umbra summus). Fără conştiinţă naţională, cum să existe cea individuală? Contractul social (şi naţional, am putea spune) existase aprioric nouă, însă ne impunem să trăim adesea în marginile ignoranţei şi ale necesarului.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta