Opinie • Pledoarie pentru bucuria vieții

Vă propun un articol şocant, o lecţie de viaţă a unui bun prieten, Bogdan Negomireanu, de la care avem cu toţii de învăţat. Bogdan suferă de la patru luni. Atunci, un vaccin administrat incorect i-a transmis virusul poliomielitei şi a făcut să se declanşeze boala. Toţi muşchii au devenit inerţi şi nu a mai putut să-şi mişte nicio parte a corpului. Cu toate acestea, el nu s-a considerat niciodată mai prejos faţă de ceilalţi oameni. Bogdan Negomireanu a terminat Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi“ din Târgu-Jiu şi masterul în Dreptul afacerilor la Universitatea de Vest din Timişoara. În plus, Bogdan a învăţat să lucreze foarte bine pe calculator şi s-a specializat în domeniul informaticii, în administrarea sau construirea site-urilor. Urmează acest articol scris de Bogdan, care, poate, vă va schimba măcar puţin concepţia despre viaţă…

 

Zilele trecute m-am întâlnit cu bunul meu prieten Mihai, căruia cunoscuţii, inclusiv eu, îi spun Bacio, el propunându-mi o colaborare cu ziarul la care este redactor şef. Mi-a sugerat să scriu povestea vieţii mele, in linii mari. M-am tot gândit şi m-am răzgândit despre ce aş putea să scriu. Mi-a spus că pot fi un exemplu, că… şi că… şi iarăși că… Dar n-aş avea prea multe de spus despre mine…singurul lucru pe care eu îl consider remarcabil la mine e faptul că…iubesc viaţa. Îmi vine să zâmbesc când afirm asta, dar aşa sunt eu, un mare „zâmbitor”, trăiesc viaţa cu zâmbetul pe buze, cum se spune.

Determinarea de a scrie acest articol s-a datorat faptului că o serie de întâmplări, de experienţe personale intense, pe care le-am trăit din pe parcursul vieţii, m-au ţinut bine ancorat în observarea vieţii, în general, şi a vieţii mele, în mod special.

Şi pentru că există o mare probabilitate ca tu, cititorule, să te poziţionezi acolo „printre rânduri”, m-am gândit ca azi să… pledez pentru viaţă, pentru bucuria ei.

Şi dacă experienţa mea te poate ajuta pe tine să faci alegeri bune şi spre folosul tău, fără a mai risipi fie şi o picătură din preţiosul timp ce ne-a fost dat, atunci cu siguranţă a meritat să scriu aceste rânduri.

Poate o sa îţi pară puţin exagerat sau chiar ireal, dar te asigur că nu este aşa.

Născut şi crescut pe meleaguri vâlcene, la poalele Carpaţilor, am fost încă din fragedă pruncie un mare iubitor de natură, de libertatea pe care ţi-o oferă ea. Pe tot parcursul vieţii, curgerea anotimpurilor, primăverile, verile, iernile, a fost pentru mine o încântare… pentru minte, trup şi suflet.

Dar într-o zi, ceva s-a întâmplat, ceva minunat. Poate a fost trecerea de la copilărie, la maturitate şi am început să privesc imaginea de ansamblu, încântătoare, cum spuneam, în detaliu. Mă plimbam prin grădina casei părinteşti, iar la un moment dat, în bătaia vântului de primăvară, pomii îşi scuturau floarea. Un soi de frison de bucurie mi-a străbătut tot corpul şi mi-am spus: ,,Doamne, au înflorit pomii!”. Adevărul este că pomii se treceau deja din floare, mai degrabă înverziseră de-acum şi, remarcând asta, un sentiment minunat a pus stăpânire pe mine.

Era ireal de frumos totul în jurul meu… Atunci parcă „m-am trezit” la viaţă cu adevărat!

Şi am început cu observarea amănunţită a naturii, a transformărilor ei, trecând şi continuând la observarea oamenilor, a caracterelor, făcând chiar o pasiune din această observare atentă, pe care, iniţial am vrut-o neutră, fără implicare directă, ca un simplu spectator ce priveşte fascinat spectacolul grandios care se desfăşoară pe scena vieţii. Mai apoi însă, nu am reuşit să păstrez această detaşare oarecum neutră, implicându-mă în vieţile celor din jur, pe care cu puţin timp doar îi observam, legând prietenii puternice, descoperind că una dintre cele mai de preţ comori pe care ţi le dăruieşte viaţa e prietenia.

Dar în acest articol nu am de gând să-ţi vorbesc despre prietenie, poate o voi face în articolele viitoare.

În acest articol îţi voi vorbi despre observaţiile mele făcute asupra vieţii, asupra oamenilor şi vieţilor lor.

Vreau să îţi spun, să te avertizez, că în lumea în care trăim, când preocuparea pentru satisfacerea acelor nevoi primare ce ţin de instinct, ocupă din ce în ce mai mult timp mergând până la a te transforma într-un robot, este tot mai dificil să-ţi păstrezi echilibrul mental şi concentrarea pe ceea ce contează în realitate, cu adevărat.

Până la întâlnirea mea cu una din feţele inevitabilului, am lucrat intens la dezvoltarea mea personală, am început lucrul la personalitatea mea cu multă vreme în urmă, am senzaţia că am făcut asta dintotdeauna…

Posibil să te întrebi „Şi de ce îmi spui mie asta?” Îţi spun pentru că motivaţia care mă îndemna către această şlefuire este cheia.

Ca oricare dintre noi, realizarea profesională a devenit prioritară şi pentru mine, dorinţa aceea primară de a avea bani, de a-mi asigura material viitorul, ziua de mâine, a pus încet stăpânire pe mine, ţinându-mă la distanţă de tot ce contează cu adevărat.

La ce bun că tu eşti tu un om de afaceri de succes, să zicem, lipsit fiind astfel de grijile materiale, dacă eşti lipsit de tot ce e important, lipsit de esenţă, nealimentându-ţi cu nimic spiritul?

Întrebarea asta m-a făcut să reuşesc să mă degajez de astfel de probleme, de dependenţa materială şi am reuşit să găsesc bucuriile adevărate în alte lucruri imateriale, pe care am decis că trebuie să ţi le împărtăşesc şi ţie, dragă cititorule.

Aşa că, îmi permit să-ţi dau nişte sfaturi despre cum să înveţi să te bucuri, despre ce să te bucure:

Bucură-te de senzaţia unică ce ţi-o dă vântul trecându-ţi prin păr!

de darul naturii pe care ţi-l face arătându-ţi un pom in floare ,de candoarea ce stă în zâmbetul unui copil,de bucuria din ochii mamei tale când deschizi uşa casei părinteşti!

Bucură-te de o după-amiază în care îţi dai voie să nu faci nimic!

Bucură-te de iubire atunci când o găseşti si bucură-te de ea chiar şi după ce a trecut!

La ce bun să îţi închizi inima într-o înţelegere iluzorică a vieţii, încercând astfel să ţii afară suferinţa? Nu vezi că astfel ţii afară şi iubirea?

Îţi lansez această provocare: fă o introspecţie în propria ta viaţă şi întreabă-te aşa cum şi eu am făcut: îmi respect propria viaţă?

Pentru că, pe cale de consecinţă, binele sau, din contră, răul ce-l simţi înăuntrul tău, este răspunsul la această întrebare.

A fost o vreme când m-am jucat cu propria-mi inima de-a piatra, până când am intrat aşa bine în rol încât am uitat de gingaşa floare ce era acoperită de pietroiul ce creştea şi creştea şi creştea…propriul suflet. Am avut însă şansa să întâlnesc oameni de calitate care m-au prins de mână şi m-au orientat cu faţa spre mine, ajutându-mă să-mi exploatez sufletul şi să mă bucur de el.

Am reluat drumul de acolo de unde am pornit greşit, am refăcut traseul ţinând în mână datele corecte din harta vieţii.

Te întrebi daca îmi iese? Ei bine…nu îmi iese mereu, mă mai încurc uneori în vechile metehne, mă mai pierd din când în când, mai tind să o iau la dreapta sau la stânga, mai alunec pe pantă şi mai stric uneori momente, relaţii, dar îmi amintesc repejor de bucuriile vieţii şi renasc iar şi iar, ca pasărea Phoenix, pentru a-mi trăi viaţa aşa cum merită trăită, hrănindu-mi sufletul, alimentându-mi spiritul cu ceea ce contează cu adevărat. Pentru asta îmi asum preţul, îl plătesc şi revin pe traseul corect.

Pentru că indiferent de cum trăieşti, viaţa este cea care dă tonul melodiei pe care dansezi: vesel sau trist, în funcţie de cum o serveşti la rândul tău…

Respectă-ţi viaţa! Este simplu, firesc, lejer.

Doar noi... oamenii, în inconştienţă, complicăm, în pornirile noastre masochiste, totul.

 

 

 

Social Bookmarking
Nu au fost postate comentarii pentru acest articol.