Opinie • Praful de pe tobă

Citeam, de curând, un articol într-o gazetă locală, în care se făcea vorbire despre faptul că, într-o proporţie covârşitoare, absolvenţii facultăţilor din cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi” au intrat în şomaj, imediat după licenţă.

Desigur, soluţia, din perspectiva lipsei locurilor de muncă la nivelul judeţului Gorj, pare ideală pentru un tânăr care, timp de trei patru ani, şi-a „tocit” coatele pe băncile şcolii. Decât să nu câştige nimic, mai bine să ia ceva de la stat, chiar dacă s-a ajuns la fundul sacului. Ce urmează, însă, nu mai contează. Între timp, fiecare caută să-şi aranjeze un post, o mică afacere, să plece în străinătate sau să facă munci pasagere şi prost plătite în speranţa că, într-o zi, economia românească va începe din nou să duduie. Cu mici excepţii, nimeni nu se integrează într-un sistem, nu acceptă să participe la un proiect, nu se iluzionează. Pe o piaţă a muncii lipsită de soluţii, fiecare încearcă să transforme munca în nemuncă.

Cu toate astea, peisajul economic dezolant în care se trezesc, la un moment dat, absolvenţii din toate categoriile, ar putea marca definitiv destinul unui om la început de drum în carieră şi în viaţă. Numai că, tinerii noştri de azi sunt plămădiţi dintr-un alt aluat decât generaţiile de tineri de acum douăzeci sau treizeci de ani în urmă.

Produse ale unui regim închis în propriile sale limite, tinerii de acum douăzeci-treizeci de ani, trăiau, în mare parte, o dramă a neadaptări, având şi ei, la rândul lor, doar o stabilitate provizorie, în ciuda faptului că, aveau un loc de muncă asigurat, ba chiar obligatoriu, că puteau obţine o casă din fondul de locuinţe al statului ş.a. Dictatura, prin metodele ei de constrângere, tindea să uniformizeze toate conştiinţele, aducându-le la acelaşi numitor. Dezrădăcinarea, în multe situaţii, a dus la alienare. Repartiţiile guvernamentale pentru absolvenţii unor instituţii de învăţământ superior a dus la destrămarea multor familii. Izolarea a produs traume de netrecut. Amestecul haotic al mai multor categorii profesionale  în spaţii de locuit improprii, ascensiunea pe criterii dictate de carnetul de partid, lipsa libertăţilor fundamentale, a accesului la informaţie, propaganda deşănţată, iluzionarea pe criterii doctrinare, îndobitocirea practicată prin metode de constrângere, spălarea creierelor, sunt doar câteva din obstacolele pe care generaţiile trecute aveau să le înfrunte. Mulţi au clacat. Alţii, dintre cei mai rezistenţi, au supravieţuind rămânând cu sechele grave. Se ştie, aproape nimeni dintre cei care au vrut să se remarce în vreun fel, nu a scăpat de ochiul ager al apărătorilor regimului. Unii, dintre cei care s-au opus dictaturii, au ajuns în beciurile securităţii, au fost bătuţi şi umiliţi, li s-a interzis dreptul la viaţă. A existat şi o mare masă de aliniaţi. Din multe motive, aceştia au preferat să se supună regimului şi să-l slujească cu mai multă sau mai puţină dăruire. Teama şi frica erau speculate în folosul dictaturii. Nimeni nu a scăpat de efectele nefaste ale unei politici criminale în esenţă.

Descătuşarea nemulţumirilor strânse ani de-a rândul de aceşti tineri pe tot parcursul regimului comunist, a dat naştere revoluţiei române. Inconştienţi sau nu, tinerii au înfruntat gloanţele dictaturii, luptând pentru libertate. Momentul decembrie 1989 a însemnat renaşterea unor  speranţe înăbuşite timp de decenii. Astăzi, la 20 de ani de la acele evenimente sângeroase, lucrurile, din păcate, nu sunt aşa de clare cum se sperase atunci. După cum ştim, societatea românească s-a polarizat escesiv. Discrepanţele între diverse categorii sociale sunt uriaşe. Sărăcia şi mizeria este la tot pasul. La fel şi opulenţa. Fostele structuri de partid şi de stat, împreună cu fosta securitate şi-au împărţit puterea în România, prăduind totul. Sub aspect politic şi moral, societate românească se află la cel mai de jos prag al său. Şi sub aspect economic, lucrurile stau extrem de prost. O economie paralizată de criză şi supusă presiunii unor grupuri de interese partinice şi transpartinice sau transfrontaliere este cam tot ce au tinerii absolvenţi la îndemână în acest moment. O economie bugetofagă falimentară, un mediu privat bulversat de legi anapoda, de impozite şi taxe exagerate, o clientelă de partid băgată în toate cutele societăţii, minciună şi speranţe năruite.

În acest context, e dificil să întrevezi viitorul. Promisiunile celor aflaţi la putere nu mai sunt demult considerate salvatoare. Promiscuitatea devine, astfel, tot mai apăsătoare. Societatea românească se târâie, lăsând în urmă o dâră neagră, un cor de voci ce se tot stinge. Suntem dezbinaţi, cumplit de egoişti. Am devenit foarte violenţi, intoleranţi şi lipsiţi de scrupule în acţiunile noastre. Educaţia e la pământ, şcoala se prăbuşeşte sub apăsarea mediocrităţii, familia este tot mai dezbinată, între părinţi şi copii se cască prăpăstii tot mai largi, de netrecut. Valorile sunt înlocuite de nonvalori. Mimăm sau imităm anumite modele. Nu mai suntem autentici, curajoşi. Nu mai avem voinţa de reconstrui ceea ce s-a dărâmat. Peste tot bântuie boala şi singurătatea. În aparenţă, în acest mediu nociv, un tânăr absolvent ar trebui să aibă mari probleme de adaptare. În fapt, tânăra generaţie de intelectuali, de muncitori de oameni ai satului ar trebui să repună pe picioare ţara. S-o reconstruiască. Să-i dea o nouă dimensiune morală, economică, politică, socială şi culturală. Cred însă că, noţiunea de generaţie nu mai este valabilă pentru tinerii noştri de astăzi. Din acest motiv, nu trebuie să ne iluzionăm, într-o ţară de asistaţi social, tinerii şi-au cam pierdut reperele, în locul unei integrări sociale autentice, statul român le oferă, vezi bine, praful de pe tobă. Şi cu ce sacrificii!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta