Opinie • Pribegi prin timp
Un alt an se scurge, ca mulţi alţii înaintea lui şi nu se mai ştie câţi după el. Să facem, aşa cum se obişnuieşte, bilanţul la sfârşitul lui decembrie? Mai bine, nu. Oricum, nu pierdem nimic; recuperăm anul viitor pentru că 2011 se înscrie în aceeaşi linie descendentă a „trendului” din ultimii ani: corupţie, nerespectarea drepturilor cetăţenilor, bătaie de joc faţă de tot ce are un popor mai trainic (cultură, tradiţii, istorie – scrisă odinioară cu sânge şi ştearsă acum prin indiferenţă şi, mai târziu, prin uitare), sărăcie, mizerie, degradare şi decădere.
Perspectiva aceasta sumbră nu se potriveşte cu imaginea bine dozată cu optimism pe care clasa politică încearcă s-o vândă a nu ştiu câta oară unor oameni sătui de minciuni atent ticluite însă pe care realitatea cruntă îi determină să se agaţe conştient de iluzii. „Poate că s-or fi îndestulat şi-or mai face ceva şi pentru ţara asta!”. Mda…poate… Speranţele de „mai bine”, de „ani rodnici”, „îmbelşugaţi”, de linişte, nu se mai regăsesc decât în urările atât de generoase ale politicienilor care, în neţărmurita lor mărinimie, revarsă asupra populaţiei tirade întregi de promisiuni deşarte pentru un viitor pe care doar ei îl mai întrevăd. A se consuma cu măsură sus-numitele urări şi, neapărat, urmate de ceva tărie, nu de alta dar pică la stomac mai greu ca sarmalele.
Străini de vremurile ce ne macină existenţele, hoinărim printr-un trecut mai apropiat sau mai îndepărtat pentru că prezentul stă sub semnul nemulţumirilor de orice gen. Atunci când ajungi să fii nostalgic după un rău considerat mai mic, după o închisoare a trupului şi a spiritului, după o pâine neagră şi nici asta la discreţie, ci dată cu raţia, înseamnă că ai renunţat la ceea ce alţii au obţinut pentru noi: libertatea de a ne făuri singuri viitorul. Atunci când viaţa nu mai înseamnă decât asigurarea bunei desfăşurări a funcţiilor vitale ale organismului, a supravieţui, deci, şi nu a trăi cu adevărat, atunci suntem înghiţiţi de timp şi istoria se scrie pentru noi însă fără noi.
Timpul nostru, al poporului român, n-a trecut. Aflaţi sub anestezia unor lovituri zi de zi reînnoite, cu sufletul bătătorit, reacţiile ne sunt aşa de firave încât aceia ce-şi recită în faţa noastră rolul de oameni cinstiţi, cei ce apar pe scenă fardaţi grosolan ca să-şi ascundă grimasele şi impostura îşi spun, nederanjaţi, până la capăt, incantaţia. Când o să apară vocea deşteptătoare de conştiinţe care să se facă auzită în fiecare suflet românesc, al cărei ecou să răsune iar şi iar: „tu nu eşti mort, tu doar eşti în rătăcire, popor care atâta plângi”?!
Să facem din 2011 un an cu adevărat nou! Să-i lăsăm lui 2010 slăbiciunile, neputinţele, remuşcările pentru ceea ce ar fi putut fi făcut dar nu s-a înfăptuit! Rupând „tradiţia” ce s-a instalat în ultimul timp, să ne ridicăm din cuibul călduţ al resemnării şi să învăţăm iar să luptăm pentru visurile noastre, să ne eliberăm din sclavia neangajării în care suntem ţintuiţi, mai mult decât de alţii, de noi înşine!
Komenteaza articolul
Legaturi (NE)primejdioase