Opinie • Printre ferigi cu ţepi!

Mărturisesc că nu-mi plac impostorii, palavragii, oamenii de nimic. Proştii, în general, îmi trezesc un sentiment de milă şi de repulsie în acelaşi timp. Fac cu greu faţă nimicniciei în orice formă s-ar manifesta ea. Mă sperie incultura, lenea intelectuală, semidocţii. Îmi repugnă lumea aceasta de adunături şi de guri cască. Prefer solitudinea bibliotecii mele, interogaţiile nocturne şi meditaţia la lumina lumânării. Deh, ce să fac, sunt un om al altor timpuri! Faptul că nu frecventez acele întruniri prăfuite, că nu mă bag în seamă cu tot felul de venetici, agramaţi şi lichele de cartier îmi dă un sentiment de siguranţă. Trăiesc simplu şi fără prejudecăţi. Învăţăm câte ceva din propriile noastre înfrângeri.

Eşti foarte supărat astăzi, dragul meu prieten. Lumea pe care tu încerci să o invoci este plină de fiere şi amar! Poate ar trebui să fii mai senin! Mai îngăduitor cu creaturile din jur. Nu toţi pot să îşi depăşească condiţia de bipede. Apoi, trebuie să existe un motiv serios pentru a apostrofa pe cineva, chiar dacă acea persoană nu este un reprezentant de seamă al speciei. Lumea e plină de oameni fără căpătâi, de indivizi care vor să-şi facă un nume din gloria altora. Ei sunt asemenea unor plante agăţătoare, supravieţuiesc doar dacă se prind de cineva, însă, trebuie să ştii, aceştia sunt nişte efemeride, dispar odată cu zorii. Lumina, dragul meu, îi împovărează, le distruge apetitul pentru ideal. Înţeleg sentimentul de greaţă pe care îl ai faţă de acei indivizi gregari, dar viaţa are şi astfel de nuanţe. Neglijându-le, poţi deveni şi mai vulnerabil.

Încerc să prind firul nevăzut al vorbelor tale, mă încurcă însă ceva. Ţi-a dispărut aura de om revoltat, mai mult chiar, mi se pare că abordezi un soi de înţelepciune populară, izvorâtă, cred, din lungile tale peregrinaje printre gunoieri, cocote şi borfaşi. E adevărat, dragul meu, în războaie este nevoie de carne de tun, dar ce legătură am eu cu aceşti paria ai societăţii? De ce trebuie să le suport ifosele şi ţâfnele?

Nu ai decât să rămâi în propriul tău infern, nimeni nu te va şti vreodată! Lumea e plină de anonimi care orbecăie prin neantul vieţii. Orgoliul tău reflectă, de fapt, o stare pe loc. O încremenire în proiect. Printre cărţi poţi pierde foarte uşor simţul realităţii. A trăi este o artă!

Bine, dar incompatibilitatea mea cu restul lumii vine din faptul că nu m-am adaptat acestui mod de viaţă. Minciuna îmi dă fiori. Mitocanii mă sperie. Toţi mi se par nişte lighioane lipsite de curaj. Asta e realitatea, o farsă grosolană jucată de nişte actori mediocri.

Nu poţi şti niciodată cine dă şi cine primeşte! Când ai aflat, e deja prea târziu, zarurile au fost aruncate.

Şi-atunci?! Vii aici, îmi tulburi liniştea aruncând cu vorbe fără noimă, apoi, dai din umeri. Vorbeşti despre realitate ca şi cum tu ai fi cel care faci ca lucrurile să devină reale. Ce e atât de grozav în faptul că nu îmi plac impostorii? Că lichelele astea sfidează orice urmă de bun simţ?

Nimic, tocmai de aceea mă surprinde forţa cu care înfierezi unele lucruri. Lumea nu poate fi redusă la propriile tale trăiri, la acest ceva ce ţine de moralitate în genere. Cel mult, putem vorbi despre păreri şi nimic altceva. Nu poţi să pozezi în instanţă morală, atâta timp cât, reduci totul la nişte impresii. Sunt de acord că există impostori, că oamenii fără principii se adaptează mult mai uşor la necesităţile vieţii, dar, vai, cum crezi că poţi obţine reabilitarea celor păcătoşi, dacă faci din credinţă un soi de instanţă de judecată?

Este, dacă vrei, un alt mod de a mă detaşa de oameni şi de a mă situa confortabil în propria-mi singurătate. Ce vezi rău în asta? Faptul că nu cobor în tavernă nu înseamnă că nu-i simt mirosul, duhoarea acelor trupuri înecate în propria lor transpiraţie! E un altfel de a-mi ascuţi simţurile şi de a cunoaşte lumea. Suport mai bine atacurile murdare, colcăiala, furia oarbă a muşteriilor de ocazie.

Fărâme de gând dintr-un posibil eseu!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta