Opinie • România - balul de 20 de ani

de Ovidiu POPESCU | Vizionari: 451 | 30 Octombrie 2009 Ora: 15:02

“România – balul de douăzeci de ani” este un proiect prin care vă propun să descoperim împreună, comparativ, de unde am plecat în 1989 pe “cărarea democratică” şi unde am ajuns acum, la fix 20 de ani de la Revoluţie.

Cred că este mai mult decât necesar acest demers, în contextul în care, ca naţiune, vom ştii încotro ne îndreptăm doar dacă ştim cu siguranţă de unde venim. Dacă cei care nu depăşiseră atunci vârsta cravatei de pionier poate că au o scuză, noi, despre cei care se presupunea că aveam atunci vârsta necesară discernământului, constatăm că, în continuare, habar n-avem din ce-am ieşit, pe ce drumuri am apucat-o şi în ce am intrat.

Două decenii de”împliniri măreţe”

Doar două decenii de capitalism românesc nu înseamnă nimic în istoria unei ţări. Însă două decenii din viaţa fiecăruia dintre noi înseamnă enorm. Şi atunci, nu putem să nu ne punem întrebări! Cine şi ce a făcut cu aceşti 20 de ani ai fiecăruia dintre noi?

M-am întrebat mereu de ce spunea Socrate, “nosce te ipsum” – cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei înţelege toată lumea, acesta fiind citatul întreg. De ce trebuie să facem drumul de la personal la general, de la individ la lume? De ce nu invers, de la cunoaşterea societăţii în care trăim să ajungem la noi, la fiecare furnică din societate cu rolul şi cu rostul, locul ei… Şi cred că, după aceşti 20 de ani am ajuns la un răspuns… Pentru că noi, fiecare individ, cu relele şi bunele sale, adunate la un loc, adunaţi la un loc, dăm măsura speciei. La fel, fiecare român şi toţi la un loc, am dat calea, măsura şi locul în care suntem acum. Fiecare, după puterea lui de pricepere, după înţelepciunea sau lipsa lui de înţelepciune, fiecare după gândul şi inima sa, suntem responsabili şi de aceşti 20 de ani şi de locul unde suntem acum.

Şi-atunci, să ne întrebăm împreună, ce-am făcut şi ce-am păzit toţi timp de două decenii?!?

Dacă aş fi redus problema la fiecare individ, aş fi spus că destinaţia este aceeaşi, contează doar cum faci călătoria. Însă, în cazul unei ţări, trebuie să citez ironic o replică din “Alice în ţara minunilor” : “Dacă nu ştii unde vrei să ajungi, atunci ce contează pe ce drum mergi?”

“Bă, voi n-o să fiţi în stare nici să asfaltaţi drumurile care le-a făcut tata!”

Ne întoarcem în perioada anilor 1967-1970, când în România se făceau primele studii tehnice pentru construcţia de autostrăzi. O hartă din 1969, publicată de revista “Capital” într-un articol de specialitate, ne arată un plan cu 3.200 de kilometri care să lege principalele oraşe ale ţării, de la Arad şi Timişoara la Constanţa, de la Bucureşti la Braşov, Sibiu, Cluj şi până la Satu Mare sau Oradea şi, în Moldova până la Iaşi şi Botoşani. Autostrăzile au fost ulterior proiectate să acopere şi principalele intrări şi ieşiri din ţară, pentru că, din 1977, a fost aprobat un program european pentru realizarea unei structuri integrate, cunoscută astăzi – generic – sub denumirea de “coridoare de transport”, program la care participau zece state europene, printre care şi România.

De la aprobarea programului şi până în 1989 se reuşise finalizarea celor 96 de km între Piteşti şi Bucureşti, plus porţiunea dintre Feteşti şi Cernavodă de pe actuala Autostradă a Soarelui. În concepţia lui Ceauşescu, programul trebuia să fie reluat după 1990, el aşteptând întâi să termine de achitat datoria externă, între timp punând accentul pe căile ferate, unde transportul era mai ieftin.

Nu ştim, şi nici nu vrem să ştim ce ar fi însemnat reluarea programului de construcţie a autostrăzilor în România, pentru că nu ode ceauşiste facem în comentariul de faţă. Probabil că s-ar fi mers mai departe precum cu toate construcţiile din România, “heirupist”, cu consumuri enorme şi risipa şi metodele bine ştiute, dar, încă o dată, nu ăsta e subiectul comentariului.

Una peste alta, în 40 de ani, în România s-au finalizat şi mai sunt în curs de finalizare până la sfârşitul anului cam 300 de kilometri de autostradă, din care, după 90, cam jumătate, ceea ce, pentru perioada despre care vorbim, înseamnă o medie de 7,5 km pe an. Ruşinos!

Iată, acelaşi articol din revista “Capital” identifică trei cauze pentru care construcţia de autostrăzi din România este aproape sublimă, adică lipseşte aproape cu desăvârşire. Prima, ar fi lipsa banilor! Pe de o parte, că din fondurile europene pentru transporturi, adică undeva la 4 miliarde şi jumătate de euro, România nu a contractat nimic şi pe de altă parte că preţul pentru construcţia unui kilometru de autostradă este cel mai mare din Europa. Daţi jos parandărătul şi, om mai vedea!

A doua cauză ar fi abundenţa de politică! Fiecare ministru nou a simţit nevoia să modifice câte ceva şi, mai mult, să tot schimbe la oamenii din funcţiile cheie pe bază de clientelă politică. Şi a treia, dar nu cea din urmă, legislaţia proastă din domeniul exproprierilor de terenuri necesare autostrăzilor, din domeniul licitaţiilor sau din zona parteneriatului public-privat.

Să mai adăugăm, neoficial, cuantumul mare al şpăgilor şi furăciunilor şi avem tabloul complet al neputinţei care datează de 20 de ani…

Faceţi acum dumneavoastră calculul în cât timp se poate parcurge drumul de la Baia Mare la Constanţa, respectând doar restricţiile de viteză în localităţi, fără să luăm în calcul eventualele lucrări. Site-ul specializat viamicheline.com ne dă 9 ore şi 2 minute, mers aţă pe cel mai scurt drum. Calculele noastre arată cel puţin 12 ore şi 30 de minute, iar practica ne va demonstra că e nevoie undeva între 14 şi 16 ore, în funcţie de cât de priceput, dar şi de calm este şoferul, repet, în condiţiile respectării tuturor regulilor de circulaţie.

Fiecare campanie electorală ne aduce noi promisiuni despre minunatele drumuri care se vor face în România. Basme de adormit copiii…

Se spune că Nicuşor, înainte de a muri, ar fi zis într-o adunare: “Bă, voi n-o să fiţi în stare nici să văruiţi ce-a construit tata şi nici să asfaltaţi drumurile pe care le-a făcut tata!”. Crud adevăr…

Încă o dată spun, nu fac nici apologia comunismului şi nici nu aduc laude “epocii de aur”. Am fost scârbit atunci de toate cele câte se întâmplau şi am fost printre revoluţionari, fără să cer mai apoi favoruri şi scutiri de la impozite. Dar, nici să nu spun ce se vede acum cu ochiul liber nu se poate…

Moromete trăieşte şi face politică în Poiana lui Iocan

În „epoca de aur”, circulau destule bancuri tematice care făceau deliciul orăşenilor. Unul dintre ele suna aşa: “La o raportare agricolă, un şef de CAP spunea: Tovarăşi, la noi, vacile stau în grajd precum cărţile-n biblioteca, iar porumbul creşte ca stâlpul de telegraf. Cum, tovarăşe? Simplu, vacile se sprijină una de alta să nu cadă, iar porumbul e un fir colea, unul la 100 de metri.”

Cu toate raportările fictive, umflate generos de fiecare dată cu nobilul scop de a arăta că s-a depăşit planul de producţie la hectar, cu toate furăciunile, agricultura mergea. Şi cea mai mare parte mergea la export, chiar dacă pe o piaţă comunistă, cum era organizat atunci blocul estic al ţărilor comuniste.

Unde suntem, acum după 20 de ani? La doar 10 % din cât am putea realiza dacă potenţialul agricol al ţării ar fi folosit la capacitate, precizează un articol de specialitate apărut în revista “Capital”. Şi tot aici găsim afirmaţia cutremurătoare că, deşi agricultura românească ar putea hrăni 80 de milioane de guri, nu suntem în stare să asigurăm hrană nici pentru un sfert din populaţia României. Dintr-o agricultură care ar fi putut să îmbogăţească România în contextul crizei mondiale, suntem în situaţia în care greşelile repetate ale autorităţilor au ratat singura oportunitate reală de dezvoltare a ţării, afirmă specialiştii.

Tergiversarea împroprietăririlor, furturile, distrugerea sistemelor de irigaţii, dărâmarea fermelor, paragina în care au fost lăsate terenurile agricole, lipsa politicilor coerente, a programelor de modernizare şi indolenţa guvernanţilor, până la urma ignorarea tuturor oportunităţilor în acest domeniu ne-au adus în situaţia de a ajunge din “grânarul Europei” o simplă piaţă de desfacere pentru produse îndoielnice. Importăm carne, fructe şi legume colorate cu pipeta şi umflate cu pompa de bicicletă. În loc de a căuta căi pentru exportul produselor româneşti, de a le face competitive pe piaţa internaţională, de a gândi strategii pentru valorificarea potenţialului românesc, a fost perpetuată indolenţa şi degringolada.

Dacă, în lume, preocuparea generală este de a amenaja terenuri pentru culturi agricole, folosindu-se şi ultima bucăţică de pământ, în România, suprafeţele agricole au fost “cultivate” cu mall-uri, vile şi cartiere rezidenţiale.

“Măreţele realizări” au dus iată la o situaţie hilară. Federaţiile sindicale din domeniul agricol protestează azi în stradă, crescătorii de animale avertizează că 80 % din fermele zootehnice vor fi închise şi oamenii vor fi trimişi în şomaj din cauza neacordării subvenţiilor, investiţiile sunt din ce în ce mai rare, programele de finanţare s-au blocat la nivelul pliantelor colorate şi în satele româneşti, plugul, sapa şi coasa sunt în continuare uneltele de căpătâi ale ţăranului. Ilie Moromete trăieşte şi face în continuare politică în Poiana lui Iocan. (va urma)

P.S. Vom continua în numerele următoare să “radiografiem” pe scurt împlinirile şi neîmplinirile celor 20 de ani. Orice opinie sau comentariu venite de la dumneavoastră sunt, cu siguranţă oportune.

Social Bookmarking