Opinie • România într-un etern labirint

Revenim la realitate. A expirat termenul de graţie ocazionat de sărbători! Fiecare am încercat să evadăm din cotidian, acum suntem nevoiţi să reintrăm în luptă: cu viaţa, cu criza, cu insatisfacţiile.

Ne-am făcut urări reciproce cu speranţa că îşi vor regăsi împlinirea. „Vătafii” acestei ţări ne încurajează să privim cu încredere anul 2011 pe principiul că mai rău de atât nu poate fi. Chiar dacă au reuşit performanţa de a-şi depăşi propriile recorduri de… mediocritate.

Începutul de an se zbate din nou în austeritate şi criză, în ipocrizie şi demagogie, în dezamăgiri şi resemnare! Undeva în profunzimea sufletului ne luptăm să nu ne fie ucisă ultima rază de speranţă, deşi suntem conştienţi că vom vorbi despre vremuri bune doar la timpul trecut.

„Să sperăm!” a devenit expresia favorită atât a politicienilor, cât şi a naivilor! Şi sunt mulţi şi de o parte şi de alta! Unii o afirmă din populism, alţii din pierderea simţului realităţii! A realităţii că România nu avea cum să intre în criză, fiindcă nu a ieşit niciodată din ea. Chiar şi vremurile bune nu au fost decât aparente salturi în civilizaţie care mascau profunzimea unei crize care se ascunde în toate straturile societăţii. Criza o raportăm doar la nivel de buzunar, însă criza structurală sau criza morală, care alimentează impasul financiar, sunt tratate în mod derizoriu atât de politicieni, cât şi de societate.

Perioada interbelică la care ne raportăm în mod triumfalist considerând-o un moment de referinţă a istoriei moderne româneşti a fost una a crizei profunde. Iar decadele ce au urmat au fost doar eterne AVATARURI ale unor tradiţionale vicii care ne împing ciclic în LABIRINTUL CRIZEI.

Mircea Eliade, iritat de apelul la depăşirea crizei lansat de politicienii la care astăzi privim aproape nostalgic, nota: „Prea s-a abuzat mult de mitologia „crizei”. D-lor, ăi de mâncaţi şi beţi pe banii noştri, lăsaţi-o mai încet cu „criza” şi cu „vremurile grele”, cuvintele astea nu mai conving azi pe nimeni…”

Savantul român era convins că invocarea crizei este doar o modalitate „mitologică” de mascare a unor grave crize de sistem. Un sistem care permite ca în cadrul său să se perpetueze impostorii, analfabeţii cu tupeu, mercenarii, trădătorii şi toţi şmecherii de care ţara aceasta nu a dus niciodată lipsă!

Sub pretextul conservării tradiţiei, perpetuăm de fapt toate viciile moştenite dintr-un trecut fracturat. Şi am ajuns atât de jos şi de josnici, fiindcă am tăcut atunci când ar fi trebuit să acţionăm şi am tolerat atunci când ar fi trebuit să condamnăm. Demonstrând din nou cât de profundă este mioritica noastră resemnare. Etalând, astfel, o atitudine care constituie un ingredient necesar pentru alimentarea crizei de care nu suntem deloc străini!

Iar acum, confruntaţi cu austeritatea ca stil de viaţă, SPERĂM (pasivi) că vom ieşi cândva din labirint. Ignorând faptul că în condiţiile perpetuării sistemului viciat pe care îl avem orice ieşire din criză este doar un preambul al intrării în următoarea! Iar „mitul crizei” va funcţiona ca şi până acum: consecvent, nociv şi manipulant! Iar noi vom continua să ne afişăm SPERANŢA şi invoca PROVIDENŢA aşteptând vreo minune externă spaţiului nostru.

Cel puţin, până ni se dă un nou „enter” şi vom începe să strângem în mod tradiţional cureaua! Fiind de altfel, nu doar un aspect definitoriu al vieţii noastre, ci un comportament „banal” pe care îl exersăm tot mai bine! Spre fericirea unora şi drama multora…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta