Opinie • ROMÂNIA MEA – „ŢARA CONTROVERSELOR!”

Mi se spune că sunt un copil îndrăzneţ aflat pe treptele maturizării… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea să decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odată binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România , această ţară teribil de simplă şi frumoasă, trecută adesea prin focurile unor războaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamată şi blamată, şi oacheşă, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară . Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei...

Este ţara mea, ţară scăpată din mână ce se îndreaptă spre un declinul sadic creat de propriile mentalităţi? Ar fi absurd să pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în măsură să învinuiesc ţara pentru nimic ci doar să atrag atenţia către „umilul” megieş român.

Este cert faptul că într-o zi voi putea părăsi această ţară ... Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un „fobist” aflat în faţa propriei uşi fără cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţară perfectă? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împărţit bucurie, tristeţe, am învăţat să iubesc, să dau frâu liber imaginaţiei, să cred în forţele proprii, să mă exprim, să ajut, să caut răspunsuri, sa ignor, să sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţară ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

Mergând spre şcoală, mă gândesc brusc la ce aş vrea să mă fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala românească scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţă! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modă să te tratezi în străinătate”... Toate fetele de vârsta mea vor să se facă modele sau... nu ştiu... Ceva care să le aducă mulţi bani şi faimă.

Îmi atrage brusc, deodată, atenţia un afiş publicitate rupt. Încă se mai observă zâmbetul „ca pentru poză” al celui care promitea ca şi alţii... marea cu sarea! Mă întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacă da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?

Drumul către şcoală e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu să văd ceva, o părticică din ţara asta. În acest moment văd o femeie cărând o sacoşe, însoţită de soţul care fumează o ţigară… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta