Opinie • România, ţara mea de dor…

Trecut-au două veacuri doar de când marele Eminescu scria plin de patriotism: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”. De unde era să ştie poetul naţional că frumoasele urări pre versuri puse vor rămâne doar un deziderat al maselor largi, o Fata Morgana pe care poporul o proslăveşte iar conducătorii se vor înghesui la coadă ca s-o gâtuie?

De unde să ştie poetul nepe­reche că, în plin început de secol XXI, România va fi condusă de către nişte oameni îmbrăcaţi în costume de firmă, însă foarte impermeabile şi refractare la urările unui Eminescu, unui Kogălniceanu, unui Alecsandri…?

Vizionarismul eminescian s-a dovedit a fi neputincios la predicţia despre o Românie făcută ferfeniţă din interior mai dihai decât ar fi comis-o o conflagraţie care ar fi avut-o drept teatru de lupte – umblă vorba că sârbii, în timpul conflictelor din anii ’90, o duceau mai bine decât noi, şi că, în caz de război, raţia de hrană pe care e obligat guvernul să o asigure populaţiei este mai bogată decât cea pe care ţi-o poţi procura, azi, din salariul minim pe economie…

Fiului căminarului Eminovici i-ar fi sunat mintea ocupat dacă i-ar fi povestit un călător în timp că mândrele fabrici care au scos ţara din datoriile în care ne afundasem până în gât vor fi rase în ritm săltăreţ de pe faţa pământului şi cu mai multă responsabilitate decât ar fi efec­tuat-o un bombardament de B2-uri puse pe fapte mari şi rele! Şi toate acestea doar pentru a fura fierul vechi din ele şi a răsări (în cel mai fericit caz!), pe respectivul amplasament, o ciupercărie de vile taman rămase neterminate pe motiv de criză, ori ca mândră mărturie – dăltuită-n ţarina asudată de sânge a patriei – a nepriceperii politicienilor mari la sfat da’ mici la fapt – fix după inima şi sufletul lor!

Căci, după cum „nici friptura nu-i ca ceapa”, nici lipitorul de afişe nu-i mare şi priceput academician, ca să-l pui moţ, în fruntea bucatelor, el neştiind măcar cum şi la ce se foloseşte furculiţa – obişnuit fiind p-acasă a se îndestula „arăbeşte”, cu furca mâinii anterior plimbătoare a unui anumit sortiment de hârtie…

Cum istoria, dacă nu ţi-o înveţi – indiferent în ce limbă – ai toate şansele să o repeţi, reamintesc că taman ce ne-am împrumutat… iarăşi! Din păcate, nu mai sunt nici oamenii, nici fabricile care să returneze, în măcar următorii douăzeci de ani, cam acelaşi împrumut de la FMI.

N-am făcut, din banii împrumutaţi, nici fabrici, nici uzine, n-am luat nici materii prime, n-am calificat nici forţă de muncă. Plus că, de când citiţi dumneavoastră acest rânduri, noul ministru de Finanţe s-a mai împrumutat deja alte câteva sute de mii de euro la băncile care-şi cară profiturile în ţările LOR! Şi, ca să fie treaba completă, băncile n-au chef să dea împrumuturi firmelor, ca să le meargă bune şi oamenilor!

Ce ne-a mai rămas de făcut? Două lucruri: dă-ne, Doamne, mintea de pe urmă a românului, sau să stingă lumina, gazul şi să oprească apa ultimul care părăseşte ţara lui Burebista, ţara lui Vlad, ţara lui Ştefan, ţara lui Mihai…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta