Opinie • Salariatul fără salariu

de Isterix | Vizionari: 363 | 7 Mai 2010 Ora: 13:37

Dar ce, omul de rând e prost, să nu fure şi el ceva, dacă i se iveşte ocazia? Se spune pe după blocuri că în zilele acestea de criză, cu care toţi suntem contemporani, se produce ultimul mare jaf al ţării. Hoardele de politicieni, sindicalişti şi oameni de afaceri prăduitori îşi umplu buzunarele cu ultimele resurse pe care statul le mai deţine. Dar ce mai contează, nu-i aşa, ce distanţă este până în fundul prăpastiei, dacă tot ai fost împins în ea sau, mă rog, ai alunecat. Românii nu au avut niciodată noroc în viaţă. În România până şi ţiganii neaoşi sunt romi şi nu ţigani, cum este denumirea în toată lumea. Este mult mai simplu ca rom să îşi justifici existenţa prin faptul că eşti rom din România, pentru că etnia ta rezonează cu numele ţării în care te-ai născut. Mai e cineva român în România sau majoritatea sunt romi? Chiar dacă cei din interior se consideră români, în exterior sunt doar nişte etnici romi. Practic, cetăţeanul român nu mai este român, ci a fost deposedat de singurul lucru pe care îl mai avea de preţ: cetăţenia şi drepturile care rezultă din calitatea de cetăţean. Drepturile sunt înscrise cu litere de plumb, din păcate doar de plumb, în Constituţia de la 1991. Ce fericire aduce cetăţenia de român? Dreptul la sănătate? Dreptul la muncă? Dreptul la justiţie? Dreptul la fericire? Dreptul la condiţii egale? Dreptul de a fi mândru şi de a circula fără viză? Dreptul de a nu-ţi fi ruşine când pleci în străinătate? Dreptul de a nu fi considerat ţigan şi hoţ peste tot pe unde mergi în afară? Dreptul de a avea o clasă politică onestă şi muncitoare? Capitalismul românesc a ajuns în culmea fericirii sale, cel puţin pentru capitalişti. Fructele sale sunt puţine, amare şi zbârcite. La ultimele burse ale locurilor de muncă a fost măcel. Oricine caută orice loc de muncă. Oricine ar face orice pentru a face rost de bani să ţină în viaţă statul român care îl mulge pe cetăţean de impozite şi taxe. Orice pentru plata facturilor şi pentru hrană. În toiul oricărei crize ar trebui să apară un sentiment de solidaritate: când cad turnurile gemene, când cad avioanele, când scad salariile. În România, criza a născut unul dintre paradoxurile capitalismului: salariatul fără salariu. Salariatul fără salariu nu face parte din sindicate, este obedient şi îşi execută sarcinile. Lucrează în plus şi în week-end. Trăieşte cu speranţa că cineva îi va da banii pe munca prestată. Şi speră în timp ce nevasta patronului îşi cumpără ultimul tip de geantă cu 6 cilindri în V. La un moment dat, salariatul fără salariu nu mai speră la nimic şi se roagă să fie trimis în şomaj. Salariata fără salariu care mai este şi însărcinată se roagă să nu fie dată afară, când va afla patronul şi să intre în concediul maternal. Salariatul fără salariu nu mai visează la o pensie, ci la locul său de veci. Salariatul fără salariu ştie că nervii săi nu vor dura decât până când va împlini vârsta de 48 de ani şi va merge la cimitir. Salariatul fără salariu este solidar şi dă leul pe care nu îl are femeii de serviciu. Salariatul fără salariu e o nouă specie apărută în capitalismul original românesc. Când va fi şi specia asta ocrotită de lege?

Social Bookmarking