Opinie • Sărmanul… Patapievici

Traversăm o perioadă în care scrisul cunoaşte o adevărată stare de ebuliţie, pe când cititul un indubitabil declin. Am nutrit mereu convingerea că nici măcar un articol ocazional nu trebuie scris neglijent, fără documentare riguroasă. Nu sunt un calofil, dar afirmaţiile false îmi creează un sentiment de revoltă. Îndată îmi vin în minte cuvintele lui T. Maiorescu, după care viţiul radical al culturii noastre este neadevărul: neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până şi în gramatică…. Mă asaltează afirmaţia făcută acum un secol, în februarie 1910, de Sextil Puşcariu, într-un articol omagial: lui Maiorescu, timpul i-a dat întotdeauna dreptate.

Unul dintre neadevărurile vehiculate în presa ultimelor ani îl vizează pe Horia-Roman Patapievici. Din anul 2006, autorul Omului recent, încearcă zadarnic să scape de eticheta că este unul din detractorii lui Eminescu. Totul porneşte de la articolul Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, publicat în numerele 1-2 din 2002 ale revistei Flacăra şi republicat în nr. 8, august 2006 al revistei Idei în dialog, pentru a învedera cum prostia şi reaua-credinţă se transformă în delict de interpretare. O lectură atentă şi integrală a articolului conduce la concluzia că H.R. Patapievici nu numai că nu este un denigrator al lui Eminescu, dar ne apare chiar ca un admirator al acestuia. El îi detestă pe cei care cred că Eminescu nu mai e la modă deoarece nu mai dă bine, pe cei ce-l pun pe poet în Patul lui Procust al noului canon (postmodernist - n.m. E.V.) importat din ţările progresiste pe cei ce-l consideră politic incorect. Articolul conţine ironii la adresa celor care cred că Eminescu nu mai poate supravieţui ca poet naţional: după 1990, revoluţia sociologică a dat putere unor studioşi care fac alergie la auzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiţie. Satira se îndreaptă şi spre cei care nu-l mai consideră pe Eminescu profund, întrucât categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti. Articolul capătă accente de pamflet, când afirmă că pentru tinerii români de azi, care vor să fie bine văzuţi în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. Concluzia, tot ironică, e că poetul nu mai este azi actual, întrucât cultura română e una de sincronizare, care nu-şi permite să nu fie în pas cu modele. Ce s-a întâmplat după apariţia acestui articol? Cum a ajuns H.R.Patapievici, dintr-un vădit admirator al lui Eminescu, hulitorul, cum s-a ajuns la o asemenea metamorfoză? Totul a fost generat de articolul lui Viorel Patrichi, Masca lui Ianus şi mentalitatea second-hand, apărut în Rost, nr. 24, febr. 2005, în care întâlnim următoarea atribuire falsă: Iată ce scria domnul Patapiervici în Flacăra lui Arion, în 2003 (sic!) – Eminescu este cadavrul nostru de debara, de care trebuie să ne debarasăm, dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană. El adaugă: Nu e de mirare că în manualele de gimnaziu au rămas doar poeziile Lacul şi Freamăt de codru. L-au ascultat autorii de manuale, aşa cum asculta A.Toma de Silviu Brucan. Procesul de intenţie este evident: Patapievici ar fi un fel de Silviu Brucan. Strategia lui Patrichi s-a dovedit persuasivă: încă din vara anului 2006, cine căuta pe Google după Patapievici, Eminescu, cadavrul nostru din debara găsea 151 de site-uri şi peste 100 de trimiteri distincte, care reiterau fie vehement, fie injurios, răstălmăcirea.

Transformarea poziţiei lui H.R. Patapievici în contrariul ei se producea şi în multe alte publicaţii: Gardianul, Cronica română, Cultura, Pro Saeculum, Românii în Germania etc, pentru că nimeni nu a catadicsit să confrunte ceea ce i se atribuia cu textul original. Exasperat de situaţia creată şi, fiindcă răstălmăcirea arunca o umbră şi asupra Institutului Cultural Român pe care îl conduce, se hotărâse să-i acţioneze în judecată pe mistificatorii textului său. S-a mai încercat o punere la punct a răstălmăcirii într-un număr din Evenimentul zilei din 2008 iar recent în articolul Ura şi imbecilitatea. Din nou despre Cazul Patapievici (Evenimentul zilei, 4 febr. 2010, p.4). Fără a se înjosi să-şi demonstreze românitatea, acuzaţia că e neromân îi provoacă o profundă amărăciune. Chiar în Parlamentul României la comisia de buget-finanţe, când argumenta că ICR –ul a adus importante servicii imaginii României în lume, a fost rostită următoarea remarcă: Auzi cine vorbeşte de imaginea României, cum îşi permite tocmai el?!

Listei bogate de publicaţii care răstălmăcesc articolul lui H.R.Patapievici, trebuie să-i adăugăm cu regret şi Gorjeanul. Dl. prof. dr. Zenovie Cârlugea, membru al USR, secţia istorie şi critică literară, publică în trei numere ale acestui cotidian articolul De la pretinsul asasinat maiorescian la negarea şi beatificarea din zilele noastre!, având ca supratitlu Eminescu şi mistificările posterităţii sale. Articolul stârneşte interesul publicului larg şi al specialiştilor, fiind şi un omagiu adus lui T.Maiorescu, acum, la 170 de ani de la naştere. Toate ar fi fost bune şi frumoase, dacă H.R.Patapievici nu ar fi fost deplasat din familia admiratorilor lui Eminescu în tagma denigratorilor. I se atribuie sintagma cadavrul din debara, în răstălmăcirea nefastului Patrichi. Apare uimirea că expresia este lansată tocmai de directorul ICR-ului. Denigrarea – era să scriem asasinarea – continua cu poziţionarea lui Patapievici în fruntea dilematicilor dâmboviţeni şi cu etichetarea halucinantă ca figură sinistră, străin de dreapta măsură a înţelegerii culturii şi spiritualităţii româneşti (el impunându-se ca demolator al unor mituri culturale naţionale, afirmând că ideea de Poet Naţional nu mai corespunde în contextul globalizării, europenizării etc.). Aberantă este şi ideea că ICR-ului i s-au redus subvenţiile ca urmare a pericolului de negare instituţionalizată a valorilor naţionale. Cred că e urmarea mereu invocatei crize şi a mentalităţii noastre păguboase, conform căreia tot ce merge bine trebuie să nu mai meargă.

Aşadar, sărmane Patapievici, iată cum sunt îndemnaţi gorjenii să te recepteze. Şi la noi, patrioţii de serviciu te pun la zidul infamiei, te transformă, fără să ai vreo vină, în ţap ispăşitor. Diversiunea a prins, din păcate, şi la oameni pe care nu-i poţi acuza de rea-credinţă. Să nădăjduim că destui nu se vor pierde cu cei ce lucrează nedreptatea şi propagă neadevărul.

P.S. Îmi vine greu, pentru că-l preţuiesc prea mult pe autor, să fac trimitere la articolul d-lui Gheorghe Grigurcu, Eminescu ieri şi azi (Polemika, 173, p.14). Fără a-l incrimina pe H.R.Patapievici, dl. Gh. Grigurcu preia expresia derutantă cu debaraua şi, în loc să o nuanţeze, o lasă în zona ambiguităţii.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta