Opinie • „Şcolii azi îi trebuie soluţii--eu, din păcate , n-am decât nostalgii”

Mi-e dor de şcoală

Mi-e dor de şcoală, de minciunile care m-au crescut atât de anapoda, convingându-mă că adevărul e numai unul, şi anume pofta asta imbecilă de lucruri măreţe sau poate cuminţi, voit pătimaşe ori calme şi senine, dar invariabil frumoase, bune şi drepte, chiar dacă lumea e strâmbă (sau tocmai de aceea), încât astăzi eu nu mai încap nicăieri…….căci poţi să-ţi respiri visurile şi să-ţi păstrezi bătăliile cât timp prostia, lăcomia, cruzimea, linguşeala sau blazarea te provocau, nepericulos, din cărţile de istorie (unde erau, inevitabil, ale turcilor), dar când toate aceste mizerii au coborât din cărţi în părinţii tăi, în fraţi sau în prieteni, în oamenii cei mai de lângă tine, atunci tu, sub asaltul atâtor zâmbete false, te nărui, mai sărac şi mai trist ca un şcolar desculţ fără ghiozdan.

Încremenită într-o tinereţe fără noimă

Şi pentru că n-am crezut nici în pântecul mamei în Dumnezeu - oricâte slujbe m-au copleşit solemne, adormitoare, convingătoare, neconvingătoare, bâjbâite, agresive sau ademenitoare - am crezut, cu forţa necredinţei mele în lumi de dincolo mai bune; cu disperarea celui ce-şi permite să greşească foarte puţin când n-are un dumnezeu să-l ierte şi singur nu se poate ierta şi nici neiertat nu poate trăi…am crezut, prosteşte, în singurul miracol la-ndemână: şcoala. Când viaţa îşi bate joc de tine, când într-o dimineaţă îţi dai seama că eşti mai bătrână şi ca propria-ţi mamă, încremenită într-o tinereţe fără noimă în pozele ce ţin loc de amintiri, îţi zici că te vei duce la şcoală să mai uiţi puţin, să mai îndrepţi  din lucruri şi, poate, să te regăseşti, miraculos, în setea de caiete…

Ca un măscărici fără voie

…şi plec spre şcoala mea cu optzeci de profesori, din care o catedră aproape îmi sunt prieteni, iar restul încearcă să se convingă pe ei înşişi că sunt drăguţă (cât timp le fac orarul, desigur, apoi din fericire, ne vom relua salutul şi-atât) şi-n loc de certitudini, de care am nevoie, aflu, ca un măscărici fără voie ce ţine în vârf de creion un an din viaţa a optzeci de oameni, aflu cât se sapă pe ogoarele Gorjului  lunea şi vinerea, căci anumitor materii le place să se-ngrămădească unele în altele la miez de săptămână; mai aflu programul tuturor creşelor, căminelor şi grădiniţelor din oraş (în afară de mine, toate mamele îşi duc copiii de mână dimineaţă, iar seara le citesc poveşti) apoi mersul trenurilor spre centrele universitare şi mă minunez de ce bine le-o fi studenţilor cu părinţi profesori care îi vizitează aşa des, încărcaţi cu pachete; apoi pauzele de prânz şi orele de somn (obligatoriu până la nouă dimineaţa); şi programul meditaţiilor, al amantelor, al autobuzelor, microbuzelor şi trenurilor;  programul celorlalte şcolii - care au oameni pricepuţi la orar şi l-au terminat deja - şi aflu cum, fără excepţie, cei care predau la alte şcoli nu mai au liber decât marţea şi joia; dar, mai ales, aflu că toţi aceşti oameni au o viaţă fascinantă, toată petrecută şi dorită dincolo de porţile şcolii…şi mă întreb, cum se întreabă toţi prietenii şi chiar părinţii mei (care uită ce m-au învăţat demult): “Ce ţi-a venit să te oferi tu la orar? Să pierzi atâta vreme?”

Cea mai naivă dragoste a mea

Mi-a venit un aşa un dor de şcoală veche, ce te învaţă că sunt lucruri necesare, chiar dacă uneori anoste (nu e cazul orarului, vă asigur!) care trebuiesc făcute şi te simţi mândru dacă le poţi face. Mândră nu sunt, şi totuşi, în fiinţa mea  ceva tresaltă şi acum de scârbă la întrebarea “Ce-ţi iese la faza cu orarul?”.  E ultima dovadă că odată mi-am dorit să fiu altfel, că încă n-am ajuns ca voi. Dar şcoala s-a schimbat, şi noi cu ea ne scufundăm uşor. Şi-acum, când văd că totul e doar mit, mă mai prefac un pic, din nostalgie pentru cea mai naivă dragoste a mea…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta