Opinie • Solidaritate second hand

Se vorbeşte în ultimul timp despre solidaritate ca şi cum românii ar fi familiarizaţi cu o asemenea deprindere. Însă, noţiunea ne este tot atât de străină din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

În primul rând, solidaritatea nu se impune, ci se asumă. Individual! Solidaritatea umană este o valoare a cărei experienţă trebuie construită de fiecare în parte. Ea pretinde să investeşti timp în folosul celor din jur, să optezi între propriul interes şi un interes de factură mai generală. Ea presupune reflecţie, responsabilitate, acţiune, devotament şi, chiar, în anumite situaţii, sacrificiu. Realitatea istorică confirmă că o asemenea predispoziţie este străină stilului de viaţă românesc. Academicianul C-tin Rădulescu Motru constata acest profil psihologic:

„Pentru a corespunde idealului de solidaritate socială, i-ar mai trebui românului conştiinţa sacrificiului persoanei sale, apoi voinţa de a face un asemenea sacrificiu; şi el nu are nici una, nici alta”.

Pe de altă parte, solidaritatea nu este un produs al codurilor juridice, al normelor punitive, ci este creată de gesturile şi acţiunile concrete ale oamenilor care încearcă să atingă, împreună cu alţii, un scop determinat. Spre binele colectivităţii! Solidaritatea nu poate veni decât din conştiinţa clară a unui destin comun, care se împlineşte fiecare în parte şi faţă de care toţi membrii unei societăţi se află într-o poziţie de egalitate.

Dar dacă destinul nu este comun şi dacă sentimentul de empatie între „slabi” şi „puternici” nu există, atunci cum se poate justifica solidaritatea? Dacă aceasta este pretinsă doar categoriilor defavorizate (condamnate la sărăcie), „privilegiaţii” continuând să îşi construiască propriul areal existenţial, atunci care este semnificaţia ei? Ce diferenţă ar fi atunci între solidaritate şi duplicitate?

Deci, ca o contrapondere, o regulă de bun simţ este ca solidaritatea să fie construită pe bază de încredere! Dacă este cine să o construiască…Adică ceea ce ne lipseşte în clipa de faţă…Spaţiul mioritic oferă cu greu elemente care să confere speranţă în această privinţă. Şi acum, ca şi în trecut! Cel puţin, aceasta este imaginea pe care ne-o oferă nu numai prezentul:

„Oportunitatea a slujit exclusiv de ideal şi de forţă creatoare într-o ţară în care nimic nu durează, nici chiar averile, născute într-o clipă. Principiul a fost şi rămâne Momentul.” (Tudor Arghezi, Politica „momentelor”)

Nu a existat un ideal naţional şi nici un simţ al datoriei responsabile. Ci doar interesul…Deocamdată, această pseudo-solidaritate nici măcar nu ni se cere, ci ni se impune, fiind o formă de egalizare în sărăcie…Unii cu sacrificiul, alţii cu Momentul! Şi aproape putem fi siguri că aşa va şi rămâne: o solidaritate la…„mâna a doua”!

P.S. Unii s-ar grăbi să invoce momentele de solidaritate din trecutul nostru istoric. Sunt curios să aflu şi eu acel proiect naţional care a mobilizat energii constructive. Excluzând, bineînţeles, proiectul de otevizare al României, reuşit cu mare succes de Dan Diaconescu. Care s-a bucurat şi de o profundă… solidaritate prezidenţială! Şi nu numai…

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta