Opinie • Trei generaţii

Dacă în viaţa literar-artistică noţiunea de generaţie e foarte relativă, nu o dată inoportună, în viaţa societăţii ea n-ar putea fi cu uşurinţă ocolită. Cu acidă ironie Balzac numea generaţia scriitoricească o scenă umplută de patru-cinci mii de oameni, toţi aceştia voind a juca rolul principal! Pe plan social însă avem a face cu categorii nu doar mult mai numeroase ci şi subsumate unor condiţii obiective, circumscrise unui cadru istoric în raport cu care ambiţiile personale nu sunt cele mai relevante. Din acest punct de vedere, despre cîte generaţii distincte am putea vorbi azi în România? Am impresia că despre trei.

Mai întîi generaţia celor a căror tinereţe se plasează în anii interbelicului, prin forţa lucrurilor din ce în ce mai restrînsă, apropiată de dispariţie. Alcătuită din oameni care de regulă au participat la război, care, încă tineri fiind, au înfruntat primul val, cel mai cumplit, al terorii comuniste şi nu o dată au cunoscut temniţa din motive de conştiinţă sau pentru că aparţineau unor categorii indezirabile regimului totalitar. A fost generaţia marilor frustrări, a marilor traume care au marcat sfîrşitul normalităţii în ţara noastră. Mulţi din exponenţii săi au dispărut înainte de vreme, dacă nu ucişi cel puţin reduşi la tăcere, ori, atunci cînd au avut posibilitatea, au apucat pe calea exilului. Ea a dat cel mai greu tribut represiunii comuniste care implica pentru întreaga obşte mizeria, îndoctrinarea obligatorie, cenzura, surparea întregului sistem de valori pe care s-au clădit civilizaţia şi cultura în România. Cei cîţiva seniori ai acestei vitregite la culme generaţii, din rîndul intelectualităţii, care se mai află între noi sunt în măsură a aduce mărturiile cele mai avizate asupra unor vremuri cumplite: Neagu Djuvara, Rădulescu-Zoner, Boldur-Lătescu, Marcel Petrişor şi chiar N.Balotă (cititorii îşi vor da seama sper de ce am introdus acest „chiar”).

Ispitele compromisului

A doua generaţie pe care o putem avea în vedere e compusă din persoane născute în jurul anilor războiului, nescutite nici ele cîtuşi de puţin de experienţa dură a comunizării care a început prin a le umbri perioada copilăriei. Această împrejurare le-a făcut uneori mai vulnerabile la ispitele compromisului cu oficialitatea. Din care pricină numărul celor din sînul acestei generaţii secunde care a semnat, într-un fel sau altul, ceea ce s-a numit pactul cu Diavolul a fost mai mare decît cel al membrilor generaţiei imediat anterioare. Nu intenţionăm a trece cu vederea conştiinţele remarcabile, curajoase pînă la a deveni pilduitoare din categoria în cauză (Paul Goma, Dorin Tudoran, Bujor Nedelcovici etc.), dar „adaptaţii” au fost legiune. S-a afirmat că „experimentul Piteşti”, acea oribilă mutilare a conştiinţelor pentru că a fost dusă cu sadism pînă la ultimele consecinţe, ar fi, la un mod mai puţin izbitor, caracteristic pentru societatea noastră în ansamblu. Psihanaliştii numesc fenomenul în cauză identificarea cu agresorul. Cînd eşti supus unei mari presiuni, cedezi, îi faci pe plac acestuia. Semnificativ, nu puţini dintre foştii deţinuţi politici, fie că au suferit efectiv „spălarea creierului”, fie că nu, au devenit colaboratori ai Securităţii. La fel mulţi cetăţeni care n-au trecut prin Gulag s-au văzut puşi în situaţia de a face compromisuri pentru a supravieţui. S-au raliat mecanismelor propagandei oficiale, au aplaudat oratoria căpeteniilor, au devenit membri de partid, chiar au dat note informative sinistrelor„organe” ale poliţiei politice. Frecvent din dorinţa imundă a profitului, adică a avansării în carieră, a plecărilor (şi îndelungatei şederi) în ţările putrefiatului Occident, a unor beneficii pecuniare etc. Nu de supravieţuire pur şi simplu putem vorbi în asemenea circumstanţe, ci de arivism, lăcomie, turpitudine. Alteori însă oamenii au fost supuşi unor presiuni cumplite, smulgîndu-li-se consimţirea de cooperare cu Securitatea prin ameninţări cu condamnarea la închisoare ori chiar cu moartea, la adresa nu doar a lor ci şi a familiilor lor. Cunosc asemenea cazuri. Cei ajunşi într-o atare diabolică menghină pot fi oare socotiţi vinovaţi sau mai curînd victime? Întîmplarea (?) face ca în anii de după 1989 să aibă loc o răfuială cu aşa-numiţii generic turnători, oferiţi vindictei publice fără a se ţine seama de specificul fiecărui caz, de căile deseori monstruoase ale racolării şi de ce i s-ar putea imputa fiecărui împricinat în parte. De acord, au fost multe canalii, dar se cade să-i vîrîm pe toţi informatorii în acelaşi sac? Şi, oricum, nu sunt cu toţii doar nişte marginali ai sistemului abuziv? Personal, am o mare reţinere în a arunca blamul asupra nefericiţilor care au trecut prin cercurile infernale ale puşcăriilor comuniste, indiscutabil cele mai dure din cîte a cunoscut vreodată România şi poate cele mai terifiante, dacă ţinem seama de „experimentul” piteştean, din tot „lagărul” socialist. Unor Alexandru Paleologu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Dan Amedeo Lăzărescu  -  floarea intelighenţiei noastre  -  am simţămîntul că se cuvine a li se recunoaşte o fibră eroică. Numai cine s-a aflat în preajma focurilor Gheenei comuniste are dreptul moral de a-i sancţiona eventual sever, de a-i da eventual la o parte din zona consideraţiei noastre ce altminteri se cade a fi comprehensivă, nu fără o notă compasională. Şi un alt caz ce ne-a stupefiat, cel al Monei Muscă. Om politic carismatic, cu o clară orientare democratică şi cu mari şanse de eficienţă, d-sa a fost intempestiv scoasă din viaţa politică, după toate probabilităţile ca efect al unei malefice lucrături. Stînjenitoare prin marea popularitate dobîndită dar şi prin ameninţarea ce-o reprezenta pentru actualele încrengături şi aranjamente ale fostei poliţii politice nu chiar defuncte, s-a pomenit izbită de-o acuzaţie lăţită la culme pentru colaborarea cu Securitatea din epoca Ceauşescu. N-am putut afla exact ce lucruri infamante a săvîrşit, însă acel „angajament” semnat poate din naivitate juvenilă, neavînd aerul a constitui altceva decît o eroare limitată, a fost utilizat ca un document decisiv pentru a-i justifica execuţia. Mona Muscă a fost pusă la stîlpul infamiei, exclusă din viaţa publică precum ultimul dintre ticăloşi. Inclusiv prin contribuţia pamfletară a unui reputat intelectual „elitist”, ale cărui furori justiţiare n-au, din păcate, un suport al consecvenţei. Şi asta în ce context? Într-unul în care marii trăgători de sfori din sfera partidului unic care era-n „toate”, torţionarii Securităţii hălăduiesc fără grijă, bucurîndu-se de pensii impudic de copioase, de locuinţe de lux. Nimeni nu-i deranjează cu nimic. Prezidentul Băsescu a rostit, e drept, o teatrală „condamnare a comunismului” în faţa Parlamentului, dar ce preţ ar putea avea aceasta cînd, bunăoară, nici un fir de păr de pe creştetul odiosului general Pleşiţă nu s-a clintit? Bine că ne răfuim cu cîţiva intelighenţi, că o excomunicăm pe Mona Muscă! Nu-mi dau seama ce joc face CNSAS-ul, dar, spre a ne folosi de-o analogie, lucrurile stau cam aşa: se pune la cale o, chipurile, grandioasă operaţie de stîrpire a corupţiei, grangurii, escrocii de mare calibru, devalizatorii de bănci sunt lăsaţi în pace, toată atenţia îndreptîndu-se asupra celor vinovaţi de furturi mărunte, uneori din nevoia de-a avea ce mînca. Ne putem mîndri cu aşa ceva? Nu e o nedreptate strigătoare la cer? Şi unde mai pui că asupra trecutului, după destule indicii cu implicaţii securiste, al unor personaje la ora actuală cu rang înalt în stat, se aruncă vălul tăcerii, desigur din… motive patriotice!

Generaţia care apare pe ruine

În fine, cîte ceva despre a treia generaţie. Alcătuită din actualii tineri, deci din indivizi născuţi în ultima parte a „epocii de aur”, ea ar trebui să facă, cu deplină luciditate, bilanţul ultimelor trei sferturi de veac din istoria României şi să anunţe cu dignitate intrarea într-o nouă eră. Este o generaţie care apare pe ruine, de la care ar fi de dorit proiectul, dacă nu şi efectuarea unor noi edificii. Se prezintă ea la înălţimea aşteptărilor? Mă tem că nu. În loc de-a schimba scara axiologică viciată a regimului totalitar cu alta validă, dă prea adesea dovadă de o derută în care putem desluşi fără dificultate sechelele vremurilor antedecembriste. Comunismul a reprimat, a împins în subconştient aspiraţii umane fireşti precum dorinţa unei vieţi decente, libertatea relaţiilor dintre sexe, bucuria de-a călători în străinătate etc., ceea ce a făcut ca ele să izbucnească la un moment dat cu o mare forţă, dar şi încărcate de impurităţi. Distorsionate, încărcate de tare morale. Timpul îndelungat în care n-au putut ieşi la suprafaţă le-a alterat. S-au răzbunat în acest fel denaturat, grotesc, privaţiunile, interdicţiile, mistificările şi mortificările deceniilor cîrmuirii nelegiuite. Năzuinţa la o viaţă mai bună s-a deversat în lăcomie, libertatea sexuală în libertinaj şi obscenitate, desfătarea călătoriei în asaltul meleagurilor vestice cu scopul căpătuirii fără scrupule. Din Occident am împrumutat cu grăbire deficienţele acestuia, deşeurile, noroaiele. Recunoaştem: există destui tineri de bună condiţie, excelent pregătiţi, oneşti, dar încercăm a desprinde o linie generală, care, vai, nu e în favoarea ultimei generaţii ivite în arenă. Absenţa unor repere etice, a unor modele de bună calitate a condus masiv la conturarea unui individualism egoist, grosier, generator de hoţie, violenţă, anomie. Decuplată socialmente, prea puţin interesată de cultură (repet, cu unele excepţii ce însă nu fac muzica), ultima promoţie de tineri e dezorientată, nestructurată în autismul său, împinsă de curenţi aleatorii către un mîine ce n-o preocupă, după cum n-o interesează nici trecutul. Se pare că e încă un dar funest pe care ni-l face comunismul.

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta