Opinie • Trezirea la realitate

Prezentul volum (România post-criză. Reprofesionalizarea României III, n. red.) nu îşi propune să ofere soluţii miraculoase pentru ieşirea României din criza economico-financiară care bântuie lumea de peste doi ani de zile. Depăşirea acestor momente dificile va depinde în mare măsură de evoluţia conjuncturii economice europene şi internaţionale. În mod hotărâtor însă, reluarea unei creşteri sănătoase va fi determinată în cazul României de consecvenţa cu care se vor implementa măsurile de asanare şi stabilizare prescrise de acordurile încheiate cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, programele de convergenţă în perspectiva adoptării monedei unice europene şi utilizarea inteligentă a avantajelor pe care ni le oferă calitatea de membru al UE. Unele soluţii pentru limitarea efectelor crizei şi, mai ales, a impactului ei negativ asupra populaţiei au fost aplicate cu succes în mai multe ţări membre ale UE, vechi şi noi, precum şi în alte state ale lumii. Aici nu este mare lucru de inventat – principalul este să nu mai facem greşeli elementare, să punem capăt expedientelor amatoriste, să repunem în drepturi profesionalismul autentic. Ceea ce ne interesează mai degrabă este ce vom face după aceea. Absenţa unei viziuni coerente şi realiste asupra viitorului pe care ni-l dorim şi pe care suntem capabili să  ni-l construim a stat la obârşia multora dintre necazurile cu care ne-am confruntat în ultimul an şi de pe urma cărora suferim cu toţii în continuare. Planurile strategice cu bătaie mai lungă, unele meritorii, au rămas uitate în sertarele prăfuite ale unei birocraţii timide şi tot mai obediente din pricina politizării excesive. Fiecare nouă formulă de guvernare pare să se fi ambiţionat să pornească de la zero, abandonând proiecte la jumătatea drumului şi lansând iniţiative ale căror efecte sunt calculate sub aspect mai mult mediatic sau electoral decât funcţional. Ne-a lipsit de fiecare dată ideea unificatoare a gândirii sistemice, conştiinţa faptului că orice măsură aparent raţională azi poate crea mai târziu efecte perverse cu ramificaţii multiple. Faptul că anumite carenţe de gândire prospectivă se constată şi în alte părţi nu poate oferi decât o consolare parţială atunci când analizăm propriile noastre slăbiciuni conceptuale şi vulnerabilităţi structurale aici, în România. Este adevărat că actuala criză economică şi perioada de creştere încetinită care, inevitabil, îi va urma reprezintă un simptom al unor tare mai vechi de sistem, rezultatul unor excese şi imprudenţe acumulate în timp la nivel global. Într-un fel, starea economiei mondiale se aseamănă cu procesul de accentuare a schimbărilor climatice. În ambele cazuri erorile de judecată şi refuzul de a lua în consideraţie efectele pe termen mediu şi lung ale acţiunii umane în raport cu economia şi mediul natural au căpătat o dimensiune globală, un fenomen aparent izolat fiind capabil să declanşeze consecinţe generalizate sub forma unei reacţii în lanţ. Se adevereşte astfel pilda clasică din teoria haosului care spune că un curent de aer minuscul produs de bătaia din aripi a unui fluture undeva, în pădurile Amazoniei, poate reprezenta impulsul iniţial al unei furtuni violente de cealaltă parte a globului. Peste ciclurile fireşti ale naturii şi economiei, capabile cândva să absoarbă şocurile întâmplătoare şi să se autoregleze, intervenţiile nesăbuinţei umane multiplicate în reţeaua interdependenţelor globale suprapun un element destabilizator major cu posibile consecinţe catastrofale. Criza actuală nu a făcut decât să arate că fragilizarea progresivă a sistemelor naturale, ca şi a celor economico-financiare, ne-a adus periculos de aproape de punctul de inflexiune, când constituirea unei mase critice de acumulări negative poate face ca destrămarea structurilor existente să devină ireversibilă. Acesta este contextul în care trebuie să recântărim opţiunile care ne stau la îndemână şi să oferim o perspectivă clară pentru viitor. S-a spus cândva că expresia ultimă a interesului naţional este supravieţuirea. Nicicând rezonanţa acestui adevăr nu a fost mai actuală decât acum. Într-un mod întrucâtva explicabil, discursul politic şi dezbaterea publică din România s-au axat în principal în ultimele luni pe problemele imediate generate de criză. Asemenea preocupări sunt legitime şi necesare. Dar se creează impresia că aşteptările pentru perioada post-criză se rezumă la revenirea la situaţia dinainte, fără nici un gând pentru viitor, fără a pune în discuţie faptul că, poate, tocmai modelul nesănătos de dezvoltare pe care l-am urmat timp de douăzeci de ani ne-a adus în situaţia în care ne aflăm. Până şi discuţia necesară despre reforma statului pare să se limiteze la o redistribuire a puterii între diferitele segmente ale elitelor politice fără să reiasă prea clar ce se doreşte a se face cu aceasta putere. Nu putem spune că, într-un moment de restrişte, nu ne-am bucurat de înţelegerea şi sprijinul comunităţii europene şi internaţionale. Însă această bunăvoinţă nu este nici nelimitată şi nici necondiţionată. Ea se bazează pe evaluarea permanentă a acelor fapte şi realizări palpabile care să inspire încrederea propriei populaţii şi a partenerilor externi în seriozitatea politicilor publice ale ţării. Ori tocmai acest ingredient esenţial este pus acum la îndoială. Iar redobândirea încrederii depinde în cel mai înalt grad de capacitatea noastră de a articula o perspectivă convingătoare: iată unde vrem să ajungem într-un răstimp dat, iată ce vom face pentru a îndeplini obiectivele propuse!

Cadrul conceptual pentru o asemenea abordare orientată spre viitor există. Noua strategie a Uniunii Europene “Europa 2020”1 stabileşte o seamă de principii de acţiune şi obiective concrete de atins la orizontul următorului deceniu. Ele sunt obligatorii pentru toate statele membre şi vor trebui să fie transpuse în ţinte şi traiectorii naţionale ce urmează să fie omologate şi validate la sesiunea Consiliului European din iunie 2010. Aceasta înseamnă că fiecărei ţări membre, deci şi României, îi revine răspunderea pentru elaborarea şi punerea în aplicare a programelor specifice de implementare a strategiei europene. Complexitatea efortului ce trebuie făcut într-un termen foarte strâns reclamă o implicare activă din partea tuturor celor care dispun de competenţele necesare pentru finalizarea optimă a acestui proces. Însuşi titlul documentului produs de Comisia Europeană precizează faptul că reluarea creşterii economice în ansamblul UE va trebui să aibă trei trăsături distinctive de natură principiala: să fie inteligentă în sensul de a se baza pe cunoaştere şi inovare; să fie durabilă (sau sustenabilă) în sensul de a promova o eficienţă sporită în utilizarea resurselor, de a majora performanţele ecologice şi a încuraja creşterea competitivităţii; să întărească incluziunea în sensul de a creşte gradul de ocupare a forţei de muncă şi de a consolida coeziunea socială şi teritorială a Uniunii Europene. Este de reţinut faptul că noua strategie a UE se apropie şi mai mult, în comparaţie cu Agenda Lisabona care a precedat-o, de preceptele clasice ale dezvoltării durabile ca doctrină predominantă a progresului european în secolul XXI. Legătura factorilor uman, socio-politic şi economic în procesul dezvoltării cu cei privind interacţiunea chibzuită şi responsabilă cu mediul natural devine acum organică. S-a parcurs un drum lung de la atitudinea militant-ostilă faţă de mediu (cel mai bine ilustrată de celebra zicere miciurinistă: “Să nu aşteptăm daruri de la natură. Trebuie să i le smulgem!”) până la însuşirea adevărului peren că civilizaţia umană este un subsistem al ordinei naturale a Terrei şi trebuie să funcţioneze în armonie cu celelalte subsisteme pentru a putea supravieţui. În cadrul conceptual oferit de noile directive ale Uniunii Europene nu mai avem de a face cu două strategii distincte: una pentru competitivitate şi crearea de locuri de muncă şi alta pentru o dezvoltare durabilă şi eco-eficientă. Cele două sfere de preocupări se întrepătrund şi se apropie până la contopire. Strategia “Europa 2020” reprezintă şi în alte privinţe un progres faţă de viziunea înfăţişată în Agenda Lisabona care se încheie cu rezultate oarecum dezamăgitoare în acest an şi nu doar din pricina elementelor perturbatoare introduse de criză. Devenise evident chiar înainte de declanşarea crizei că unele ţinte prioritare convenite în anul 2000 nu vor putea fi atinse din cauza unor alocări insuficiente de fonduri la nivel naţional şi comunitar precum şi datorită slăbiciunii pârghiilor de monitorizare şi asigurare a îndeplinirii obligaţiilor asumate voluntar de statele membre. Obiectivele noii strategii rămân ambiţioase, nu foarte uşor de atins, dar parcă mai realiste şi mai bine articulate într-o interacţiune logică a elementelor componente. Mecanismele de implementare sunt şi ele mai bine conturate la nivel politic şi executiv conform prevederilor Tratatului de la Lisabona. Principalul accent se pune în continuare pe dezvoltarea şi valorificarea maximală a factorului uman, iar indicii calitativi, obiectiv măsurabili, capătă o pondere egală cu cei cantitativi în expresie numerică sau procentuală. Uniunea Europeană nu se mai autodefineşte doar în comparaţie, în termeni concurenţiali, cu alte centre de putere sau zone de dezvoltare tradiţionale sau emergente ci se pune în competiţie cu ea însăşi din punctul de vedere al abilităţii de a furniza bunăstare şi o calitate superioară a vieţii pentru proprii cetăţeni. Obiectivele indicative stabilite în cadrul Uniunii Europene pentru finalul deceniului următor ne privesc nemijlocit şi pe noi, cei din România. Ni le-am asumat în cunoştinţă de cauză şi va trebui să depunem eforturi uriaşe pentru a le îndeplini sau măcar pentru a obţine progrese semnificative pe această cale. După cinci ani de pregătire pentru aderare şi mai bine de trei ani de la dobândirea calităţii de membră cu drepturi şi îndatoriri depline a Uniunii Europene, România nu mai poate invoca scuza că nu s-a acomodat cu mecanismele UE şi cu exigenţele pe care acestea le impun. Pentru propriile noastre neîmpliniri nu avem dreptul moral să blamăm pe nimeni altcineva. Rămâne însă un fapt că, datorită unor handicapuri istorice, România se situează încă la indicatorii principali ai dezvoltării pe unul dintre ultimele locuri din Uniunea Europeană.

Vom putea conta şi pe mai departe pe solidaritatea şi sprijinul partenerilor noştri europeni, dar grosul strădaniilor pentru a ne alinia la standardele de performanţă şi comportament ale UE trebuie făcute de noi aici, în această ţară. Acum un an şi jumătate, am făcut calculele, în contextul elaborării Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României2 pe termen scurt, mediu şi lung, cum anume şi în ce orizont de timp am putea ajunge la nivelul mediu de performanţă al UE la principalii indicatori, în condiţiile în care nici partenerii noştri europeni nu vor sta pe loc. Concluzia specialiştilor, validată de Consiliul Ştiinţific sub egida Academiei Române, a fost că, în mod realist, vom putea ajunge la această cotă cam prin anul 2030. Revăzând estimările iniţiale în lumina şocului negativ provocat de criză şi ţinând seama de o posibilă încetinire a ritmului de creştere în cei câţiva ani de redresare post-criză, rezultă că punctul de convergenţă dintre traiectoria medie de dezvoltare a ansamblului UE şi cea a României nu se modifică. Se vor impune, probabil, unele ajustări de ţinte intermediare, dar obiectivul strategic rămâne în esenţă acelaşi. Principalul este să ne dăm, în sfârşit, seama de faptul că însuşi modelul dezvoltării naţionale trebuie schimbat din mers pentru a se încadra în filonul principal al evoluţiei civilizaţiei europene. Schimbările necesare în mentalitatea specific românească despre care se vorbeşte atât (de prea multe ori pe un ton defetist şi auto-denigrator) vor interveni de la sine, în mod firesc, pe măsură ce ne însuşim normele europene şi veghem cu străşnicie la respectarea lor. Onorarea muncii oneste nu mai este, în Europa de azi, un apanaj exclusiv al popoarelor nordice sau germanice, respectul faţă de lege, unică pentru toţi, nu mai este o trăsătură distinctivă numai a britanicilor, iar propăşirea prin cultură nu mai este un monopol francez sau italian. Acestea sunt acum bunuri şi virtuţi comune ale civilizaţiei moderne de tip european. Prin cultivarea lor spaniolii nu sunt mai puţin spanioli, irlandezii mai puţin irlandezi sau finlandezii mai puţin finlandezi. Şi tot aşa nemunca, hoţia şi politicianismul ieftin nu sunt defecte congenitale ale poporului român. Am dovedit în istorie că, atunci când ştim încotro mergem şi în ce scop, suntem capabili de fapte mari, demne de respectul tuturor. Devenind mai europeni, vom căpăta şi noi, românii, motive suplimentare de a fi mândri că suntem români în Europa. O examinare atentă a celor cinci obiective-cheie şi a celor 7 iniţiative programatice trasate de Uniunea Europeană pentru orizontul 2020 relevă faptul că ele parcă ar fi croite expres pentru a răspunde unor priorităţi fundamentale ale României. Măsurile propuse se orientează spre corectarea unor slăbiciuni percepute la nivelul întregii Uniuni în cadrul competiţiei globale. Particularitatea specifică a României în acest context este aceea că la fiecare dintre temele prioritare slăbiciunile noastre sunt mai mari decât cele constatate în majoritatea ţărilor membre iar efortul ce va trebui depus pentru depăşirea lor va fi şi el, proporţional, mai mare. Pentru a fi sinceri până la capăt cu noi înşine, trebuie să recunoaştem faptul că, în intervalul unui singur deceniu s-ar putea să nu fim în măsură să îndeplinim toate obiectivele transformaţionale stabilite pentru ansamblul Uniunii Europene. Angajamentul total pe acest drum este însă esenţial pentru viitorul României europene. Dar să le luăm pe rând pentru a vedea unde ne situăm, ce avem de făcut şi la ce rezultate ne putem aştepta. (Va urma)

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta