Opinie • Vaticinarul I.D.Sîrbu

de Gheorghe GRIGURCU | Vizionari: 435 | 20 Noiembrie 2009 Ora: 15:23

Ion D.Sîrbu a făcut figura unui dublu marginalizat. Mai întâi pe plan literar, taxat fiind în decursul vieţii cu condescendenţă, ca un autor de plan secund, inclusiv de către cerchiştii care nu-i vor fi cunoscut scrierile de căpetenie, delectându-se doar cu oralitatea-i debordantă, radiind de vorbe de duh (Marin Sorescu nota strepezit, într-o postfaţă la Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, 1996: „A crezut o vreme că face parte din Cercul Literar de la Sibiu. Cam lipsit de haz, acesta ar fi avut nevoie de ironia sa acidă, pentru a se dezbrăca de emfază”). Apoi în sens biografic. Întrucât, după experienţele prizonieratului la sovietici şi ale detenţiei în gulagul indigen ca şi ale interzicerii de semnătură, I.D.Sîrbu a ajuns un tipic „exilat intern” (sintagmă bolşevică, însă cu o aplicare extinsă în „lagăr”), menţionând, în chip impresionant, „persecuţiile şi izolarea totală la care mă supun stăpânii de azi (sept.1988) ai oraşului acestuia (Craiova-Isarlâk) în care îmi execut condamnarea pe viaţă, la exil interior, anonimat, lepros”. Topos insidios-provincial, capitala Băniei i-a creat un statut de inferioritate faţă de care înţelegea a reacţiona sarcastic: „Ajuns, după mulţi ani, în Craiova (cu domiciliu obligatoriu), am reuşit să supravieţuiesc (subexistând) tocmai fiindcă, ars fiind şi cu ciorbă şi cu iaurt, nici prin gând nu mi-a trecut să mă ridic în vreo mare şedinţă şi să cer, chiar şi în şoaptă, drepturi egale cu colegii mei olteni. Adică cu Mihnea Gheorghiu, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, D.R.Popescu, Marin Sorescu, Romulus Cojocaru, Ilarie Hinoveanu etc.”. O înşirare de „preferaţi, promovaţi, propulsaţi” ce relevă de la sine frapanta inegalitate dintre obedienţii regimului şi un scriitor ce prefera a se consacra literaturii de sertar. Slobod la gură, I.D.Sîrbu riposta la şicanele condeierilor craioveni (şi nu numai), într-o manieră ce nu putea decât a-l indispune pe Marin Sorescu care se făcea a nu-l lua în seamă, după cum ne-a mărturisit nu o dată alutanul de nevoie. Cuvintele bardului covârşit de onoruri în amintita postfaţă, care sugerează neîndoios o tardivă tentativă de reparaţie, îi divulgă năduful: „Ca oltean, am gustat - cu mai mult sau cu mai puţin chef - toate ironiile lui Sîrbu, tăioase multe dintre ele”. Încă şi în prezent Craiova conservă o parte din opacitatea şi reaua voinţă cu care l-a întâmpinat pe autorul prigonit, după cum rezultă şi din cea mai incomprehensivă carte ce i-a fost până acum închinată, purtând semnătura unei exegete locale…

E de presupus că tocmai această persecuţie cvasisistematică de-o viaţă, literară şi extraliterară, i-a ascuţit lui I.D.Sîrbu condeiul, i-a amplificat printr-o modalitate reactivă forţa creatoare, în virtutea căreia a ţâşnit îndată după ’89 „ca din pământ”, cum s-a rostit un comentator. Tribulaţiile de care a avut parte din belşug, trasându-i profilul unui om „fără noroc”, care s-au aglomerat din pricina conduitei sale nedispuse la compromis, a temperamentului său dârz, ofensiv, s-au soldat aşadar cu o răscumpărare ideală. Opera lui I.D.Sîrbu e de-o sinceritate corozivă, zguduitoare, net diferită nu numai de producţia unor confraţi ce-au acceptat a se ataşa propagandei comuniste, ci şi de cea a condeierilor care se exprimau doar aluziv, „esopic”, căutând, în demersurile lor drămuit critice, a nu supăra prea tare oficialitatea. Un loc central în cuprinsul creaţiei sale îl ocupă Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ce ni se înfăţişează aidoma unui mirador de la înălţimea căruia îi putem măsura orizontul. E o autobiografie en miettes, o înregistrare progresivă de constatări, idei, emoţii, comentarii, confidenţe, atitudini, adăugând dimensiunii documentare una de eseu moral. Vituperând moravurile unei perioade istorice întunecate, I.D.Sîrbu se arată preocupat ca de un laitmotiv de patologia puterii abuzive. Recluziunea socială şi intelectuală ce i s-a prescris cu necruţare i-a îngăduit a se adânci în sine până la atingerea acelor corzi ale reflecţiei ce depăşesc umorile de moment, proximităţile evenimenţiale pentru a se proiecta pe un ecran al permanenţei. Recitind acest Jurnal, după mai bine de două decenii de când a fost încheiat, ne putem da seama de rezonanţa în actualitate a numeroase dintre propoziţiile sale. Dispărut dintre vii cu puţine zile înaintea răsturnării lui Ceauşescu, I.D.Sîrbu ne rămâne contemporan. Vom exemplifica.

Ne stupefiază încă faptul că trecutul totalitar e cu grăbire pus în paranteză, uitat cu schepsis, dacă nu răstălmăcit în favoarea unora care au tras „un ce profit” pe seama lui. Iată o apreciere anticipativă a lui I.D. Sîrbu: „Prea suntem cunctatori şi prudentissimi: prea am trecut uşor peste aşa zisul obsedant deceniu. Termenul acesta eufemistic a fost inventat de cineva care nu a pătimit şi nici nu a fost sacrificat în acei ani. Este cât se poate de trist şi descurajant faptul că despre un asemenea deceniu, de întuneric şi moarte, scriu tot cei cu acces la tribune şi microfon”. Ce s-ar cuveni să facem? Nu în ultimul rînd o reconstituire faptică, exactă, a beneficiilor obţinute de autorii „angajaţi”, a oportuniştilor mai mult ori mai puţin abili, prezentându-se raportul dintre atari beneficii şi scrisul lor, „cu biografii precise şi detaliate, cu drepturi de autor încasate, cu vile şi călătorii: cu case de odihnă, case de oaspeţi, case de creaţie; cu multe citate din acele opere pe care nu noi, ci istoria le-a aruncat la coş. Cu critici şi autocritici, cu mascări şi demascări, denunţuri şi turnătorii benevole etc.”. Chiar dacă admite „spălarea mâinilor, răs-gândirea, pocăinţa, (…) schimbarea la faţă” a „numeroşilor politruci aruncaţi la margine”, diaristul nu uită a nominaliza: „teribil mă arde, încă, generaţia Vitner, Roller, Jar, Petru Dumitriu, Nagy Istvan, Baconski, Crohmălniceanu, Suto Andras, Beniuc, Banuş etc.”, adică „epoca în care Baranga, cu cinism, îmi spunea: <<În cultură, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele!>>”. Prin urmare „obsedantul deceniu”, dar altminteri decât o convenţie astuţios-limitată în timp, aşa cum o avansa mereu oficializatul Marin Preda, ci o perioadă, în ciuda succesiunii de restricţii aprige şi parţiale permisivităţi ce a caracterizat-o, cu mult mai lungă. Ceea ce scria I.D.Sîrbu în 1986-1987, ni se pare, hic et nunc, stringent actual: „trebuie să devenim conştienţi că sursa tuturor relelor româneşti de astăzi constă în imensa noastră greşeală de-a nu fi procedat, public, la o destalinizare zgomotoasă, totală şi fără milă”. Şi încă: „Nu avem voie să uităm nimic din ce s-a putut face şi spune în acei ani”.

Unele profeţii conţinute în Jurnal s-au împlinit mai de mult. Bunăoară cea privitoare la imposibilitatea de reformare a sistemului sovietic, întemeiat pe teroare, la iluzia de a-l ameliora, după şapte decenii de „delir dogmatic”. Rănile sale sunt „incurabile”, chiar dacă „vine un rus foarte inteligent şi calculat şi pune degetul pe rană”: „Recitesc acum pe Soljeniţîn. Gulagul său (în englezeşte). Abia comparând oceanul de suferinţă al revoluţiei cu zefirul Gorbaciov, îmi dau seama că Uniunea Sovietică există (şi este aşa cum este), că omul sovietic e o realitate şi că o reformă de sus nu poate repara o revoluţie de jos”. Alte consideraţii, perfect valabile la data emiterii lor, îşi propagă efectul până-n zilele războiului (alt război, însă cu acelaşi deznodământ ce se profilează ) din Afganistan, ale celui din Irak: „Ruşii nu au fost bătuţi în Afganistan; nu au reuşit nici să învingă, să cuprindă, să convingă. Mai nou, nici un război nu are învingători; mai rău, nici un război început din motive locale, devenind <> (Liban, Irak, Iran, Cambodgia), nu mai poate fi terminat”. La fel consemnarea dorinţei tinerilor de-a emigra în masă din România. Exclusiv la noi şi în Polonia sondajele indicau, în 1988-1989, situaţia alarmantă că din zece mii de tineri vreo nouă mii „se gândesc la fugă”. Lucrurile stau oare altfel în zilele noastre? Nu cumva exodul în cauză s-a amplificat? „>”. Nu aceeaşi demoralizare continuă a bălti în obştea noastră ca-n vremea ultimilor ani ai „epocii de aur”? Explicaţia ei nu poate fi formulată riguros în aceiaşi termeni? Un interes special îl merită acele aprecieri ale diaristului care au ca obiect câteva fenomene endemice a căror explicaţie juxtapune cauze din răstimpul comunismului cu altele mai îndepărtate. Astfel un amestec de parvenitism comunist şi ciocoism fanariot se manifestă perpetuu în conduita „şefului”. Cu precizarea că un asemenea comportament discreţionar s-a accentuat în regimul comunist întrucât controlul social, reprezentând un corectiv real în societăţile democratice, era cvasiabsent. Consecinţele se văd şi azi cu prisosinţă. Chiar dacă iniţial inspirând încredere, dotat cu calităţi ce par a-l imuniza în raport cu corupţia cu care-l ispiteşte funcţia dominantă, individul ce-o dobândeşte nu întârzie a claca. Puterea acţionează în „etape psihologice” dizolvante, aidoma unui drog: „Când bunul meu prieten, L.G., a fost numit director la un vestit şi mare teatru din Capitală, mărturiseşte I.D.Sîrbu, i-am scris o scrisoare (eu gemeam la Craiova sub călcâiul unui director incult, prost, laş - deşi excelent actor pe scenă) în care, ironizându-l în noua sa postură de Director (L.G. era excepţional de deştept, cult, un foarte bun regizor), l-am avertizat în legătură cu mutaţiile ce vor avea loc în caracterul său doar într-un singur an de şefie totală”. Avertisment ce s-a dovedit corect întrutotul. Concluzia e înscrisă sub forma interogaţiei retorice: „Nu cumva … nu cumva… chiar şi sus de tot, o asemenea drogare spre delir şi paranoia inevitabilă are loc, indiferent de gradul de cultură, bun simţ, pregătire a dictatorului în cauză?”. „Cu spaimă şi mirare”, I.D. Sîrbu intuieşte la compatrioţii săi, alături de sentimentele negative ale neputinţei, revoltei, disperării, o manifestare bizară, „o formă de bucurie, un fel de <> care, în loc să poarte semnul minus, să fie alarmă şi dezastru, le pune în ochi o sclipire de speranţă şi de mic-şiret-triumf al acelui dicton prea-valah:<>”. La trecerea Nistrului, în 1941, armata română a fost cuprinsă de o „bucurie a înfrângerii”, în prima decadă a comunismului a bântuit „o bucurie a epurărilor”, apoi a intervenit o serie de „bucurii ale dezastrelor naturale: inundaţii, cutremure, secete etc.”. Explicaţia ? E o ricanare pesimistă: „Poporul e inclus în istorie, dar, fiind o simplă minoritate faţă de putere, se comportă ca orice sclav; se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul la cartela de pâine şi de tăcere”. Ar fi la mijloc un paradox, o negaţie a negaţiei ceea ce face să se perceapă „peste tot, chiar şi la ştabi şi funcţionari superiori, această bucurie a dezastrului şi a catastrofei generalizate”. Ce să mai zicem noi, în anno domini 2009, un an de criză? Spirit acut, I.D.Sîrbu a aruncat în paginile sale cu dramatică substanţă priviri vaticinare către viitor pe care le putem treptat confirma.

Social Bookmarking