Opinie • Vocea patriotului naţionale!

Primesc în ultimele zile tot felul de mesaje de la diverşi „cititori” care înfierează cu asupra de măsură candidaţii înscrişii în cursa pentru câştigarea fotoliului de preşedinte al României. Limbajul greu, apăsat, marcat uneori de sintagme pretenţioase m-a pus într-un fel în gardă. E dificil să faci faţă afluxului de injurii, de păreri care se contrazic, de gânduri rupte din context ale autorilor. Sunt însă şi oameni cu păreri clare, bine conturate, pertinente. Aceşti pot influenţa, într-un fel sau altul, jocul politic.

Pentru mulţi dintre noi, alegerea unui nou preşedinte pentru următorii cinci ani este un act de manifestare a spiritului democratic, o datorie de onoare. Pentru alţii, este doar un mijloc de răzbunare sau răfuire cu adversarii sau cu propriile lor iluzii. În fond, viaţa politică, de când se ştie, a fost un tărâm al luptelor pentru dobândirea puterii. Din totdeauna, mijloacele prin care unii sau alţii au ajuns la putere nu au fost dintre cele mai curate. De-a lungul timpului, lupta pentru putere a făcut multe victime. O mare parte dintre acestea au rămas necunoscute. Fiecare, însă, a visat să ajungă în vârful ierarhii. Fiecare a visat la o glorie care să traverseze timpul. Puţini sunt, însă, cei care au urcat treptele până la ultima. Ei sunt adulaţi. Lor li se închină mulţimile. Ei decid soarta celorlalţi. Viaţa lor este subiect de dezbatere pentru cei mulţi. Dincolo de beneficiile puterii se ascund privaţiunile la care aceşti oameni sunt supuşi. De obicei, aceste privaţiuni sunt trecute cu vedere. Înfruntarea dintre candidaţi în aceste zile este în limita a ceea ce au însemnat campaniile electorale în România ultimilor ani. Totul pare tras la indigo. Aproape aceiaşi oameni. Aceleaşi discursuri. Aceleaşi sintagme. Fiecare vorbeşte despre fiecare în aceiaşi termeni ai lipsei de temeiuri. Acuzele abundă de o parte şi de alta. Toţi folosesc întreg arsenalul din dotare pentru a-şi doborî adversarul. Din această încleştare fiecare speră să scoată cât mai mult folos. Să convingă electoratul cât de bine îi va fi naţiunii dacă el va fi preşedinte. Ei bine, în această atmosferă apar clevetitorii, habarniştii, zurbagii, ţaţele şi alte asemenea creaturi. Ei au păreri, au opinii, ştiu ce face bine naţiunii, ştiu care dintre candidaţi este omul potrivit. Fac şi desfac guverne. Ţes intrigi de palat. Se adaptează uşor unei formule politice. Ei îţi spun  de ce Băsescu nu este preşedintele ideal, sau Geoană sau Antonescu, Oprescu sau Vadim. Ce defecte are fiecare. Ce îi diferenţiază. Ce programe îmbrăţişează. Ce relaţii internaţionale îi avantajează. Totul, ca şi cum, România ar fi o cumătră pe care nişte indivizi flămânzi şi-o dispută în piaţa publică.

Şi asta nu e tot!

Mărturisesc că mă aştept la o nouă campanie mizerabilă. Una în care politicienii îşi vor desăvârşi tehnicile de manipulare a opiniei publice prin metodele clasice ale marketingului politic de import. Că vom asista la aceleaşi promisiuni fără acoperire. La aceleaşi confruntări în care atacul la persoană va lua locul dezbaterii de ideii şi programe. Fiecare este pregătit pentru a da lovitura care să-l departajeze de ceilalţi. În final vom avea un preşedinte după chipul şi asemănarea noastră. Nici mai bun, nici mai rău. Va avea aceleaşi stângăcii, aceleaşi carenţe de civilizaţie, aceleaşi laşităţi ca noi toţi. Va râde sau va plânge după cum vrea naţia română. Va fi la fel de demagog ca fiecare dintre noi. „Aproape că nici nu mă interesează această campanie electorală”, îmi zice cineva. „Nu am motive să votez. Toţi sunt o apă şi un pământ. Dacă mă duc la vot o fac din scârbă, nu pentru că vreau să votez pe cineva anume. Nici banii, nici plăcintele, făina, uleiul sau ciozvârta de carne nu mă înduplecă. Gata, m-am săturat de indivizii ăştia. De mitocanii ăştia. Vreau să emigrez. Să fug cât mai departe de toată această lume isterică, găunoasă, fără principii”. Din păcate aceste opinii nu sunt singulare. Ele sunt născute dintr-o mare insatisfacţie faţă de clasa noastră politică. Faţă de politicienii noştri. Am impresia că românii şi-au pierdut speranţa. Că nu mai aşteaptă nimic. Acesta cred că este pericolul cel mai mare. Lipsa de perspectivă. Lipsa de modele. Lipsa unui ideal ca naţiune. Ce vrem? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Ce fel de stat creăm? Ce fel de societate ni se potriveşte? Care sunt temeiurile noastre culturale? De civilizaţie? Cum ne poziţionăm faţă de vecini? Faţă de Europa? De est ca şi de vest? De ruşi ca şi faţă de americani? Dar mai ales, cum ne situăm în raport cu noi înşine! Ce fel de preşedinte vrem? Ce libertăţii are acesta în raport cu parlamentul? Cu guvernul? Cu partidele politice? Mă tem că întrebările la care trebuie să răspundem sunt mult mai numeroase. Dar fără un răspuns la aceste întrebări e greu de găsit răspunsul pe care îl aşteptăm, răspuns ce ar trebui să contureze portretul unui politician cu anvergura unui om de stat. Căci dacă ne lipseşte ceva, tocmai ăştia ne lipsesc oamenii de stat. Patrioţii adevăraţi. Cei puşi în slujba neamului lor. Nu figuri legendare. Nu personaje de poveste. Nu icoane de pus pe perete, ci bărbaţi adevăraţi. Cu izmenarii din politica românească e mai greu de făcut o ţară puternică, respectată şi mândră. Politicianul corupt, egoist, lipsit de scrupule ar trebui să piardă teren în raport cu oamenii care au intrat în politică având convingerea că pot schimba în bine destinul celor mulţi. Acest lucru nu se întâmplă, însă. Politicienii din România de azi sunt tot cei de ieri, când partidele erau luate cu asalt într-o proporţie zdrobitoare de cei care se lăsau copleşiţi, fie de zâmbetul larg al lui Ion Iliescu, fie de barbişonul de intelectual al lui Emil Constantinescu sau de lacrimile lui Traian Băsescu. Ce urmează? Sau mai exact, cine urmează? Oamenii spun că e tot una că la Cotroceni va rămâne Băsescu sau va veni Geoană, ori Antonescu. Ei văd peste tot acelaşi circ, aceeaşi dramă. Campania electorală trece, problemele românilor rămân. Acesta este singurul motiv pentru care înţeleg această starea de lehamite. Oroarea faţă de politică, văzută doar ca mijloc de influenţă şi de îmbogăţire, dar şi ca un mijloc de imbecilizare a maselor. Dăunezi am văzut la un miting electoral, organizat de un partid în favoarea unuia dintre candidaţi, câţiva indivizi isterizaţi şi incoerenţi care nu prea legau două vorbe. Îl voiau pe Băsescu preşedinte, dar nu prea ştiau de ce. Cam asta e situaţiunea, în rest: Vox populi, vox dei!

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta