Opinie • Fragmente dintr-un jurnal uitat

La sfârşit de săptămână plec din oraş. Părăsesc zona asta urbană cu zgomotul ei nedesluşit, cu praful negru îngroşând pâcla în care toate devin mizere, oameni şi animale laolaltă. Mă furişez cumva pentru a uita de dramele celor mulţi şi abandonaţi, de câinii care te pândesc cu ochii lor fioroşi din spatele tomberoanelor, de frica ce ne bântuie. E un fel de a fugii. Un soi de laşitate. De iresponsabilitate asumată. Nu mă pot împăca cu ideea că, în noianul treburilor zilnice îţi poţi pierde identitate. Te depersonalizezi. Te alienezi. Modernitatea, la care facem apel de fiecare dată când vrem să arătăm ce ne deosebeşte de alte vremuri, este, în multe privinţe, nocivă. Zgura aceasta lăsată în urmă de trecerea noastră prin viaţă, mă face să fug, să lenevesc într-o contemplaţie tâmpă, departe de tot ce-mi poate sfârteca inima şi distruge conştiinţa. Cât de firesc ar fi să rămân pironit în această lume de clovni şi marionete! De păpuşari ţâfnoşi căţăraţi pe scaune înalte, de mimoze rătăcite şi trubaduri furaţi de visele lor halucinante! Ar fi! Dar ceva mă împinge dincolo de cortină. Mă îmbrânceşte pe un alt drum. Fug, aşadar, către o ţintă încă nedesluşită, dar pe care o simt că e mereu acolo.

Agresivitate, acesta este cuvântul de ordine. Intoleranţă. Ură. Dezinteres. Toate urmează într-o perfectă armonie. Deseori am fost tentat să judec lumea noastră gorjenească. Să o supun unei analize finale. Este o nebunie, însă, pe care numai un suflet de poet şi-o poate permite. Numai că, viaţa ne alunecă mereu printre degete. Se strecoară. Se ascunde. Şi, din când în când, ne face cu ochiul în semn că ne-a păcălit. Trebuie să recunosc că am fost deseori ademenit în acest joc. Am dat sentinţe. M-am aventurat în a pune etichete. În a propune soluţii. Am făcut scenarii în care am imaginat locuri pline de flori şi râuri cristaline. Am transferat ceva din realul mizerabil în care trăim în sfera idealului, a fanteziei, încercând să mă apropii cât mai mult de miracolul existenţei noastre. Ei bine, toate câte sunt au rostul lor. Au legile lor. Se nasc, trăiesc şi mor după reguli precise. Şi-atunci, la ce bun această zbatere?! De ce aş fi vrut să schimb lumea?! Poate, din plictiseală! Da, poate că acesta e jocul. Facem politică din plictiseală şi nu pentru că trebuie să facem o lume mai bună. Facem legi pentru economie pentru a învăţa cum să ne furăm mai bine unii pe alţii. Acordăm ajutoare celor slabi pentru a ni-i face supuşi. Inventăm instrumente prin care-i manipulăm pe alţii. Ne perfecţionăm mereu în arta diversiunii. Facem toate astea pentru că nu ne pasă. Pentru că trăim mult mai comod în egoism şi dispreţ pentru ceilalţi.

Dincolo de toate aceste divagaţii, este lumea reală. O lume pe care o cultivăm cu obstinaţie, chiar şi indiferenţi fiind. Noi l-am creat pe Morega, de pildă. Noi am îngăduit tuturor neaveniţilor să ocupe posturi şi demnităţi publice, în dispreţul oricărei reguli de bun simţ. Noi refuzăm cu încăpăţânarea să învăţăm şi să aplicăm regulile elementare ale democraţiei. Ale statului de drept. Noi punem cu seninătate cruce peste legi şi norme morale. Noi i-am făcut demnitari pe unii care n-ar fi buni nici la spălatul vaselor. Am creat un soi de lider agramat, un hibrid între nesimţire şi orgoliu. Lista e plină de nume ce apar cu litere mari şi negre pe prima pagină a ziarelor. Mulţi dintre ei au venit din anonimat şi se vor întoarce în anonimat. E doar o chestiune de timp. Şi-atunci, cine este de vină pentru că suntem consideraţi o populaţi aflată la marginea civilizaţiei?

Mă trezesc în fiecare dimineaţă în ţipetele isterice ale unei femei ce locuieşte la un etaj inferior al blocului în care stau. Printre înjurături rostite apăsat, de femeie, se aude obsedant un scâncet nevinovat al unui copil ce cred că nu depăşeşte cu mult un an doi. Coşmarul acestei familii în care soţul joacă, după cum se pare, un rol decorativ, m-a impresionat. Din acest motiv încerc să înţeleg, cum nişte oameni tineri nu-şi pot găsi echilibrul în familie! Cum nu-şi pot creşte copiii în linişte! Ce drame le bântuie viaţa. Ei bine, ca multe alte familii din România, aceştia suferă din aceleaşi pricini. Sărăcia, mizeria, lipsa locurilor de muncă, a banilor, lipsa oricărei perspective în ţara lor, sunt doar câteva dintre motivele ce pot duce la disperare. Am simţit, de multe ori, apăsarea grea a vieţii acestor oameni şi m-am gândit la soluţiile propuse de toate guvernele postdecembriste în privinţa soluţionării problemelor legate de bunăstarea românilor, indiferent de vârstă, pregătire profesională, confesiune ş.a.m.d. Nici unul nu a găsit pârghiile prin care să rezolve această chestiune. Toate au lucrat în folosul lor, a camarilei de partid, făcând ca diferenţele dintre bogaţi şi săraci să devine catastrofale. Prăpastia asta s-a adâncit. Decalajele au crescut până la absurditate. Din nevoia de a supravieţui mulţi au luat drumul străinătăţii, suferind umilinţe greu de suportat. Cei care au rămas în ţară sunt supuşi unui regim dur, de impozit, taxe, privaţiuni. Mulţi nu mai au nici o nădejde. Orice guvern responsabil ar trebui să se gândească la aceşti oameni. La cei lipsiţi de speranţă. Printre ei se află şi vecina mea.

Doru Strîmbulescu

Komenteaza articolul

Nume
Email
Subiect
Continut
Cod de siguranta